Răscoala lui Horea

Marea răscoală ţărănească din 1784, intrată în istorie sub numele de ”Răscoala lui Horea”, nu o fost o izbucnire spontană, întâmplătoare, şi nici opera unor instigatori porniţi pe fapte de cruzime.

În realitate a fost răspunsul de mult pregătit al ţărănimii din Transilvania, în general şi în deosebi a celei din Munţii Apuseni, la condiţiile grele de viaţă ce i-au fost impuse de stăpânii feudali şi de regimul habsburgic și va deschide procesul revoluţionar de răsturnare a raporturilor feudale. 

Răscoala ”e prima zguduire puternică a orânduirii feudale din cuprinsul ţării noastre. Ea deschide procesul revoluţionar de răsturnare a raporturilor feudale. Dar mai e în acelaşi timp şi prima afirmare violentă a conştiinţei de sine a poporului român din Transilvania, izbucnind aceasta cu putere elementară acum chiar de la temeliile sale”.

Răscoala ţăranilor din Transilvania din toamna anului 1784, care a precedat cu cinci ani Revoluţia franceză, a pus la ordinea zilei problema distrugerii orânduirii feudale şi înlăturarea asupririi naţionale. Ea a fost consecinţa raporturilor încordate dintre iobăgime şi stăpânii domeniali, a regimului de sorginte feudală apărat cu îndârjire de nobilimea maghiară. 

După cucerirea habsburgică regiunea Munţilor Apuseni a fost organizată în domeniul fiscal, depinzând direct de Curtea imperială. Locuitorilor moţi li se restrângeau ultimele libertăţi, prin care ei îşi procurau de fapt subzistenţa. În Munţii Apuseni peste domeniul minier, peste aparatul fiscal, se suprapunea autoritatea comitatensă şi se săvârşeau abuzurile scăpate oricărui control ale slujbaşilor dominiali şi comitatensi.

Împotriva acestora se întreprind călătoriile la Viena ale deputaţilor moţeşti, în frunte cu Horea (pe numele său adevărat Nicula Urs Vasile) din localitatea Arada, care aparţinea satului Albac. 

Prima călătorie are loc în anul 1779, alături de Horea aflându-se Cloşca (numele adevărat Ion Oargă, din Cărpiniş) şi încă doi moţi din comuna Rîul Mare. Plângerile moţilor se refereau la sporirea excesivă a taxelor fiscale, robota tot mai mare la care erau supuşi, arendarea dreptului de cârciumărit unor străini şi, nu în ultimul rând, abuzurile funcţionarilor dominiali şi comitatensi.

În toamna anului 1780, o nouă deputăţie moţească, condusă de Horea, ia drumul Vienei. Reprezentanţii moţilor vorbesc despre aceleaşi stări de lucru, abuzurile funcţionarilor crescând între timp.

Însoţit de Cloşca şi alţi trei ţărani, Horea pleacă din nou la Viena în primăvara anului 1782. Plângerile moţilor adresate autorităţilor imperiale sunt aceleaşi abuzuri ale domeniului şi comitatului, dările şi taxele tot mai mari, persecuţiile la care sunt supuşi atunci când se adresează autorităţilor din Principat.

În acelaşi an 1782 s-a produs primul incident, prevestitor a ceea ce ar putea să se întâmple, ca urmare a interzicerii dreptului de cârciumărit. Restrângerea şi apoi interzicerea dreptului de cârciumărit pentru moţi şi acordarea acestui drept unor negustori armeni a fost cauza directă a ”tumultului de la Cîmpeni”.

La târgul de Rusalii din 24 mai 1782 s-au strâns oameni veniţi din toată zona Munţilor Apuseni. Când slujbaşii arendaşilor armeni au intervenit pentru a arunca afară din târg pe săteni cu băuturile aduse spre vânzare, aceştia din urmă s-au răzvrătit, atacând la rândul lor pivniţele cu băuturile respectivilor arendaşi. Conflictul a fost cu greu potolit, 23 din cei socotiţi capi ai răzvrătirii au fost întemniţaţi, 5 dintre ei condamnaţi la moarte, iar moţii obligaţi la o despăgubire ce depăşea de 25 de ori pagubele reale.

În acest climat are loc cea de-a patra călătorie a lui Horea la Viena, întreprinsă la sfârşitul anului 1783 şi pe durata primelor luni ale anului 1784. Importanţa ei rezidă în faptul că petiţia dusă acum de deputăţia ţărănească sintetiza cuprinzător revendicările locuitorilor din Munţi, ea fiind înmânată personal împăratului Iosif al II-lea de însuşi Horea, cu ocazia audienţei speciale care i-a fost acordată la1 aprilie 1784.(Istoria, VI, 2002, p. 555-556).

În Transilvania situaţia devine tot mai încordată. În vara anului 1784 încep tulburările pricinuite de conscripţia militară, în urma decretului imperial din 31 ianuarie 1784. Acest decret imperial prevedea înscrierea prealabilă, pe bază de voluntariat, ca soldaţi grăniceri, a cât mai multor locuitori din comitatele Transilvaniei.

În acest climat înfiinţarea regimentelor grănicereşti a trezit în rândul iobagilor o rază de speranţă, cei înscrişi urmând să treacă sub jurisdicţia autorităţilor militare austriece. Opoziţia nobilimii transilvănene faţă de această măsură a Curţii de la Viena a întârziat aplicarea ordinului. În vară însă satele din Alba se îndreaptă spre centrul de înscriere din cetate. Înscrierea ca militari grăniceri a fost intensă şi în cuprinsul altor comitate ca cel al Hunedoarei, Zarandului, Clujului etc.

În comitatul Alba de Jos, primii care au venit pentru a fi înscrişi au fost locuitorii comunei Hăpria, urmaţi de cei din Henig, Straja, Oarda, Vingard, care s-au prezentat la centrul de înscriere din Alba Iulia, astfel că, între 15-25 august 1784, 80 de sate au venit pentru a fi înscrise.

Nobilimea maghiară şi autorităţile sunt în alertă din cauza valului masiv de locuitori care se prezintă la înscrieri. În alte localităţi ca: Şpring, Ungurei, Ghirbom, Mihalţ, Obreja, Aciliu, etc nu mai dau ascultare ordonanţelor de la comitat şi nu vor să mai presteze muncile agricole. Ţăranii din alte localităţi ale comitatului Alba de Jos îi ameninţă pe nobili, refuză să îşi achite restanţele, iar acolo unde nobilii vor să-şi impună voinţa se ajunge la încăierări.

Curg plângerile nobililor locali adresare comitelui sau chiar Tablei comitatului: contele Grigore Bethlen din Hăpria, contesa Suzana Torotzkai din Alămor, judele nobiliar Nicolae Fogarasi din Oarda, Ana Wesselenyi din Galtiu, baronul Simion Kemény din Galda de Jos, contesa Maria Teleki şi alţii.

De teama unor răscoale, guvernul din Sibiu trimite la 18 august 1784, în comitatul Alba pe Ştefan Halmagyi, judele regesc al scaunului Mureş şi pe cancelistul Andrei Motok. Halmagyi este investit cu atribuţii de comisar gubernial, care avea ca obiectiv cercetarea originii şi a cauzelor mişcării şi cine sunt corifeii mişcării.

Informându-se la faţa locului despre cele întâmplate, el întocmeşte un raport final, dat din Galda de Jos la 28 august 1784. Comisarul, după ce repetă obiectivele misiunii sale, relatează modul în care s-a achitat de ea, cum a procedat la liniştirea poporului.

În raport se arată că instigatorii mişcării populare din lunile iulie-august 1784 nu pot fi consideraţi nici preoţii nici scribii. Preoţii au fost nevoiţi să se pună în fruntea mişcării, pentru că în caz de refuz ar fi avut de a face cu mânia ţăranilor. Scribii care au întocmit formele de conscriere, au lucrat din ordinul comisarului de război Ortmayer. Comisarul gubernial a dispus administraţiei să se deplaseze în satele răzvrătite unde să facă cunoscute noile dispoziţii privitoare la încetarea conscrierii militare. Ţăranilor aflaţi în Alba Iulia la conscriere li s-a făcut cunoscut în limba maternă că conscrierea este nulă şi ilegală, oamenii fiind sfătuiţi să se întoarcă cât mai repede acasă şi să-şi îndeplinească sarcinile iobăgeşti ca mai înainte. Totodată s-a dispus ca aceste măsuri să fie difuzate pe scară largă spre cunoştinţa tuturor, mai ales cu ocazia târgurilor săptămânale de la Alba Iulia, Teiuş şi altele.

În lunile septembrie şi octombrie, în comunele din comitatul Alba de Jos, mişcarea a pierdut din amploare. Se poate afirma cu certitudine că mişcarea populară prilejuită de conscripţia militară, începută în comitatul Alba de Jos, a constituit un imbold decisiv pentru izbucnirea răscoalei din Munţii Apuseni. Ţărănimea antrenată în mişcare îşi dă seama mai bine acum şi ea de puterea ei, de teama pe care o poate trezi în adversar. Acest prim avânt deschide drumul pentru următorul, mult mai puternic, pentru răscoala însăşi.

În această stare de spirit se reîntoarce de la Viena delegaţia de moţi condusă de Horea. Dacă în unele comitate acţiunea de pacificare a dat rezultate bune, în comitatul Hunedoarei situaţia era mult mai gravă. Aici au loc tulburări violente şi mai greu de potolit, tulburări cauzate de conscripţia militară, măsurile ordonate pentru acest comitat fiind mai severe

Cu ocazia târgului de la Brad din 28 octombrie 1784, Gheorghe Crişan, în numele lui Horea, cheamă câte 3-4 bărbaţi din fiecare sat la o adunare la Mesteacăn, pentru 31 octombrie. Iată cum relatează Crişan aceste fapte: „ Cu ocazia târgului de la Brad, s-a întâlnit cu mulţi oameni din diferite sate, care i-au spus că este timpul de a se lua arma din Alba Iulia şi că el să fie conducătorul lor. După aceasta i-a comandat pe toţi pentru viitoarea duminică la biserica din Mesteacăn. S-au adunat la biserica din Mesteacăn mai mult de o sută de oameni, când el a apărut după masă în faţa poporului cu o cruce frumos pictată; poporul l-a primit cu bucurie cu care ocazie s-a hotărât ca crucea adusă acolo să servească tuturor în loc de steag şi că marşul spre Alba Iulia să nu treacă peste Brad, fiindcă acolo locuiau mulţi nobili şi aceştia îi vor opri, ci peste Vaca, Zdrapţi, la Curechi; acolo să stea peste noapte. După aceea drumul lor să fie continuat prin munţi până la râul Ampoiu şi pe urmă pe drumul principal la Alba Iulia şi în sfârşit acolo să devină soldaţi grăniceri şi să ceară puşti”.

La 1 noiembrie, la Curechiu, ţăranii sunt atacaţi de trimişii autorităţilor care vor să-l prindă pe Crişan, acest incident însemnând scânteia care a declanşat răscoala.

Începând din 2 noiembrie, ţăranii iobagi conduşi de Crişan, atacă curţile nobiliare din cercul Bradului. Cad pradă răsculaţilor curţile nobiliare din Criscior, Mihăileni, Brad, Baia de Criş. Iureşul răscoalei creşte de la o zi la alta şi cuprinde comitatele Alba, Arad şi Turda.

După ce la 4 noiembrie, o coloană a răsculaţilor a devastat curtea din Şoimuş, se va deplasa pe Mureş în sus. În zilele de 6 şi 7 noiembrie acţiunile desfăşurate de cetele iobagilor răsculaţi, de sub conducerea căpitanului Petre Munteanu şi a lui Serafim Goanţă, culminară prin atacul dezlănţuit asupra localităţilor Cioara, Vurpăr şi Vinţul de Jos.

Ceata ţăranilor răsculaţi a pătruns în Cioara la 6 noiembrie, orele 10. Semnalul apropierii ei a fost dat de trei împuşcături la marginea satului. După ce au intrat în sat răsculaţii s-au îndreptat spre curtea lui Petru Barcsai. Cei mai mulţi dintre ei erau crişeni şi pădureni, îmbrăcaţi în ţundre albe şi negre, dar se aflau şi ţărani din satele din jur, Vinerea, Balomir, Tărtăria, Şibot şi Săsciori. Răsculaţii purtau cu sine topoare, ciomege, suliţe din fier, ciocane, dar şi arme de foc şi săbii scurte. De la Cioara, cetele răsculaţilor au trecut în Tărtăria, de unde, după ce atacară curtea nobilului Paul Barcsai, şi-au continuat drumul spre Vinţul de Jos. (Câmpeanu, 1960, p.260).

La 6 noiembrie răsculaţii, între care se aflau mulţi iobagi din satele Cârna (azi Blandiana), Inuri şi Răcătău, au intrat în Vurpăr. Cea dintâi curte atacată în Vurpăr a fost proprietatea familiei Fabian, de unde, intrând din casă în casă, au început o adevărată vânătoare de nobili. Şi aici ca şi în alte părţi, au incendiat mai multe curţi ale nobililor, chiar şi biserica reformată şi au ucis pe judele comunei, Samuil Josa.

În dimineaţa zilei de 7 noiembrie, cetele răsculaţilor care atacaseră curţile nobililor din Vurpăr au părăsit comuna şi au trecut cu luntrile Mureşul spre Vinţul de Jos.

Aici s-au întâlnit cele două coloane de răsculaţi, conduse de Petru Muntean şi Serafim Goanţă. După atacarea castelului baronului Banfi, au fost atacate şi incendiate 37 de case şi curţi nobiliare, între care curţile aparţinătoare familiilor Vass, Alvinczi, Veress, Gyorffi şi au pierit opt persoane, între care şi primarul comunei. (Densuşianu, 1884, p. 217)

La atacarea curţilor nobiliare din Vinţul de Jos au participat şi ţăranii români şi saşi din Pianul de Jos. Coloana răsculaţilor s-a îndreptat spre Alba Iulia, dar aici se poticniră. Au luat-o înainte, alături, spre Şard, Ighiu, Ţelna, cu ţinta castelului din Galda de Jos, prădând în drumul lor tot ceea ce le-a căzut în cale. S-au unit apoi, desigur, cu cetele din Munţi, care prin Cricău înaintau spre aceeaşi ţintă.

Răscoala se extinde cu repeziciune, satele se răsculau unul după altul, dar surpriza de la început dispăruse, astfel că nobilii şi dregătorii s-au refugiat spre Deva, Hunedoara, Arad şi Oradea. În zilele de 6 şi 7 noiembrie cetele răsculaţilor încearcă să cucerească cetatea Devei.

Al doilea asalt asupra cetăţii şi oraşului Deva s-a soldat cu o gravă înfrângere pentru tabăra ţărănească.

În Munţii Abrudului atacul ţăranilor răsculaţi nu se mai îndrepta numai împotriva nobililor, ci în primul rând împotriva aparatului funcţionăresc al domeniului, împotriva dregătorilor, juzilor şi gornicilor.

Aici, în fruntea răsculaţilor se găsea Horea, ajutat de Cloşca şi fiul său Ion. După loviturile date la Brad şi Mihăileni, ceata lui Crişan a luat-o spre Munţii Abrudului, pentru a se uni cu ţăranii ridicaţi de Horea şi Cloşca. Oastea lui Horea şi Cloşca era formată de ţărani din Bucium, Abrud, Cărpiniş, Câmpeni, Râul Mare, Bistra, Muşca, Lupşa şi Mogoş. Cele două cete s-au întâlnit în hotarul comunei Blăjeni, unde la 4 noiembrie au depus jurământul. În jurământ se spune că pe drumul care au pornit din porunca împăratului nu vor lăsa picior de ungur sau de dregător în viaţă, decât doar dacă primesc credinţa grecească neunită.

La 5 noiembrie, conduşi de Horea, răsculaţii intră în Câmpeni pe la orele amiezii. La început au atacat şi prădat curtea lui Alexe Intze, şpanul domeniului de sus al Zlatnei. De acolo s-au dus asupra casei viceschimbătorului de aur Gheorghe Bisztrai pe care l-au prădat. Au prădat şi casa fostului vameş Nicolae Kerekeş, casa parohului franciscan şi biserica catolică.

Din Câmpeni Horea pleacă cu o parte a ţăranilor spre Vidra şi Albac, iar Cloşca şi Crişan au plecat să atace Abrudul. Abrudul era o ţintă principală, atrăgea prin bogăţiile sale, prin nobilimea maghiară înstărită de aici, prin calitatea lui de beneficiar al veniturilor miniere. Condusă de Cloşca şi Crişan, oastea ţărănească a năvălit în Abrud în dimineaţa zilei de 6 noiembrie. A început o distrugere, o pradă cumplită, care a ţinut trei zile şi două nopţi. Au devastat primăria, casele nobililor, biserica reformată, unitariană şi catolică. Au fost prădate cămări, pivniţi, au spart buţile fiscale. La 7 noiembrie, în frunte cu Cloşca, o parte a răsculaţilor au atacat Roşia Montană pe care au ocupat-o. Şi aici proporţiile dezastrului au fost imense.

O parte a ţăranilor răsculaţi, probabil mai înstăriţi, speriaţi de turnura răscoalei, au încercat să-l prindă pe Horea. La 8 noiembrie, un grup de săteni din crângul Poieni (comuna Bucium), printre care juraţi, gornici, preoţi, în frunte cu judele Gheorghe Suciu, l-au prins şi închis pe Horea.

Acesta a fost eliberat de ţăranii răsculaţi în frunte cu familia Dăndeştilor. După acest incident, Horea l-a trimis pe Cloşca cu o oaste pe Arieş în jos, iar pe fiul său Ion spre Ampoi. Aceste două coloane de răsculaţi trebuiau să răscoale pe parcurs satele şi să se întâlnească la Cricău. De aici trebuiau să atace castelul de la Galda de Jos, unde îşi avea moşia şi reşedinţa comitele comitatului, baronul Simion Kemeny, şi să elibereze ţăranii închişi acolo. După ce au prădat şi incendiat totul în drumul lor (pe Arieş în jos, spre Turda şi pe ruta Lupşa –Baia de Arieş- Mogoş- Cricău), cele două grupuri se găseau împreună la Cricău, pregătindu-se să atace castelul din Galda de Jos.

Mişcarea ţărănească condusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi-a primit treptat, organizarea în privinţa efectivelor participante, prin numirea de căpitani, definitivându-şi totodată programul. Acesta se concretizează în iureşul răscoalei, în împrejurările confruntărilor dintre ţăranii ajunşi la Deva şi nobilii refugiaţi în oraş din 6 şi 7 noiembrie 1784.

Ultimatul este o scrisoare adresată comitelui suprem şi Tablei comitatului Hunedoara de ”magistrul”oficiului sării din Şoimuş, Carol Brünek. Sub ameninţarea cu moartea, acesta a scris nobilimii din Deva condiţiile lui de pace şi ale poporului său.

”Solia sus-scrisului conducător al lor numitul Horea şi a poporului său de rând este aceasta:

1. Ca nobilul comitat şi toţi posesorii săi să pună jurământ pe cruce cu toate odraslele lor.

2. Ca nobilime mai mult să nu fie, ci fiecare unde poate primi o slujbă crăiască din aceea să trăiască.

3. Ca nobilii posesori să părăsească pentru totdeauna moşiile nobiliare.

4. Ca şi ei să fie plătitori de dare tot aşa ca şi poporul contribuabil de rând.

5. Ca pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând potrivit poruncii  împăratului, ce va urma

Dacă Măria Ta şi Onorată Nobilă Tablă împreună cu nobilii posesori ar sta pe acestea, făgăduiesc pace, în sensul căreia cer să se ridice atât pe cetate, cât şi la capetele oraşului şi în alte locuri, pe prăjini cât mai lungi, steaguri albe.”

Acest program, conceput în condiţiile când răsculaţii aveau iniţiativa, este cel mai avansat obiectiv de luptă din cursul răscoalei. El reliefează cauzele răscoalei şi faptul că aplicarea lui ar fi însemnat distrugerea din temelii a orânduirii feudale.

Cetele conduse de Cloşca şi Ion Horea se uniseră şi erau împreună cu una a lui Crişan, în drum spre Galda, cu scopul să prade castelul comitelui şi să elibereze pe cei închişi acolo, iar de aici să atace cetatea Aiudului. Radicalizarea mişcării şi amploarea ei înspăimântă autorităţile şi nobilimea care iau măsuri peste măsuri. Comandamentul ezită să pornească o acţiune militară împotriva răsculaţilor. A recurs astfel la o stratagemă, la tratative cu ţăranii, la o împăciuire a lor, cel puţin temporară.

Prima misiune de împăciuire a fost încredinţată vicecolonelului Schultz din regimentul secuiesc ecvestru de graniţă, ajutat de locotenentul Xaverius Probst. Cei doi s-au întâlnit, la 12 noiembrie, la Tibru cu Cloşca. Dorinţele răsculaţilor au fost: să fie eliberaţi din iobăgie, să fie militarizaţi şi să fie lăsaţi liberi ţăranii închişi la Galda de Jos. Armistiţiul a fost încheiat pe opt zile, după care răsculaţii au plecat spre casele lor.

Un alt armistiţiu s-a încheiat la Sălciua, punând capăt înaintării ţăranilor spre Turda şi Cluj. Aici, în afară de eliberarea celor închişi, n-au mai pus nici o altă condiţie, n-au mai formulat nici o altă cerere. La 16 noiembrie 1784, la Valea Bradului, se încheie un alt armistiţiu între răsculaţii conduşi de Crişan şi oculistul Ioan Piuariu Molnar din partea autorităţilor. Al patrulea şi ultimul armistiţiu se încheie, în condiţiile primului, lângă Alba Iulia, la Inuri.

”Armistiţiile” dintre căpitani ai grupărilor principale de răsculaţi şi ofiţeri imperiali au avut drept urmare încetinirea mişcării. Armata imperială nu primise încă ordinul de intrare în luptă, iar nobilimea din comitate era timorată, încercând să scape de furia ţărănimii prin refugierea în oraşe şi cetăţi, unde va încerca să se organizeze.

O dată cu sosirea ordinului imperial, armata se pune şi ea în mişcare. Cele patru ”armistiţii” s-au dovedit a fi foarte ,,înşelătoare” pentru ţărănime, iar pentru partea adversă a fost un răgaz necesar organizării represiunii.

Termenul de opt zile la care au convenit cele două părţi a expirat şi vicecolonelul Schultz era aşteptat cu răspunsul la Câmpeni. Dar răspunsul nu putea fi cel aşteptat de ţărani. Pentru armata imperială cererile răsculaţilor erau normale. Cereau doar militarizarea şi implicit eliberarea din iobăgie. Ţăranii răsculaţi şi inclusiv Horea nu au crezut în utilitatea armistiţiilor. La 21 noiembrie, Horea şi Cloşca se întâlnesc cu vicecolonelul Schultz, la Câmpeni. Acesta le cere ţăranilor răsculaţi să predea armele şi pe conducătorii lor. După întâlnirea de la Câmpeni, dovedindu-i clară tactica autorităţilor şi armatei, Horea trimite porunci satelor din comitatele Alba şi Hunedoara pentru a se ridica din nou şi a forma o oaste ţărănească mare, cu care să înfrunte adversarul. Răscoala intra acum într-o nouă fază, aceea a confruntării deschise cu armata imperială pentru apărarea Munţilor Apuseni.

A doua ridicare a ţăranilor promitea să fie mult mai violentă decât prima. Ţăranii s-au ridicat  într-un număr mai mare dar nu mai aveau în faţa lor o dregătorime şi o nobilime speriată şi îngrozită, ci o armată imperială bine organizată şi instruită.

În ciocnirile care au loc între 27 şi 30 noiembrie 1784 la Brad, Râmeţ - Ponor şi Lupşa - Valea Lupşei, răsculaţii obţin victorii folosind terenul şi atacul surpriză. La Mihăileni însă, efectivele militare conduse de vicecolonelul Kray, care era însoţit de episcopul ortodox Ghedeon Nichitici, au reuşit să înfrângă, la 7 decembrie 1784, ultima grupare ţărănească, condusă de Crişan. După această victorie, armata imperială, sub comanda lui Kray, se îndreaptă spre Abrud, pe care îl ocupă la 8 decembrie. Singura armată ţărănească rămasă sub comanda lui Horea, se afla la Câmpeni. Împotriva ei s-a îndreptat vicecolonelul Schultz, care la 11 decembrie a intrat în Câmpeni. În aceste împrejurări, Horea, la 14 decembrie, lasă oamenii să se împrăştie la casele lor, iar el se retrage spre Albac. De aici, împreună cu Cloşca, se ascunde în pădurile Scoruşetului din Munţii Gilăului, cu gândul de a reaprinde răscoala în primăvara următoare.

Dorin Giurgiu