Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba
Credit: Istoria judetului Alba

Publicat in

28 noiembrie 2014

Comentarii

0 Comentarii

Localizare pe hartă

Vezi pe harta mare

Epoca Bronzului (cca. 2700 – 800 î. Chr.)

Cultura Wietenberg a participat nemijlocit la fabricarea şi vehicularea pieselor de bronz.

Odată cu sfârşitul epocii eneolitice, în viaţa comunităţilor umane din spaţiul carpato-balcanic intervin schimbări majore, ce anunţă debutul unei noi epoci istorice. Dincolo de revigorarea metalurgiei cuprului şi alierii sale cu staniul, epoca bronzului este marcată printr-o veritabilă revoluţionare a sistemelor de subzistenţă, care se reflectă în modificarea tipurilor de aşezări, în introducerea unor noi utilaje agricole şi de transport, implicând o utilizare crescândă a forţei de tracţiune animale, dar mai ales într-o creştere semnificativă a folosirii produselor animale secundare, respectiv a laptelui, brânzei şi lânii. Noile strategii de producţie a hranei şi sisteme de distribuţie, apărute deja la sfârşitul neoliticului, se generalizează la începutul epocii bronzului, reprezentând ceea ce unii specialişti au numit "revoluţia produselor secundare". Introducerea plugului, a carului şi folosirea ecvidelor au mărit eficienţa producţiei agricole şi a distribuţiei acesteia, cantităţi mai mari de alimente sau alte produse putând fi deplasate de oameni mai puţini pe spaţii mult extinse. Strategiile de exploatare a animalelor domestice s-au diversificat, accentul mutându-se de pe produsele primare (carne, piei, oase) spre cele secundare (lapte, brânză, lână). Acestea au furnizat o bună parte a proteinelor din hrana zilnică, comunităţile epocii bronzului nemai fiind obligate la sacrificarea unei părţi însemnate din turmele lor. Dezvoltarea producţiei textile din fibre animale a furnizat grupurilor umane ocupate preponderent cu creşterea animalelor o marfă ce putea fi uşor produsă şi schimbată cu produse agricole ale unor comunităţi din nişe ecologice diferite. Zone marginale din punct de vedere agricol, precum regiunile muntoase, sunt atrase în circuitul vieţii economice prin înflorirea păstoritului transhumant.

 

Modificările survenite în cadrul strategiilor de subzistenţă ale comunităţilor umane aflate în pragul epocii bronzului au determinat totodată şi schimbări de ordin demografic, apariţia unor tipuri noi de aşezări, în comparaţia cu perioada neolitică. Se constată o redistribuire a populaţiei, aşezările mari, relativ spaţiate, caracteristice neoliticului, fiind abandonate în favoarea unor aşezări mai mici, aflate la distanţe relativ reduse şi dovedind o locuire de mai scurtă durată.

 

Din punct de vedere tehnologic, bronzul timpuriu (cca. 2700/2500 – 1900 î. Chr.) este caracterizat într-o primă etapă de utilizarea cuprului sau a aliajului de cupru şi arsen, obiectele fiind confecţionate atât prin ciocănire cât şi prin turnare în tipare mono - sau bivalve, ultimele permiţând fabricarea topoarelor cu gaura de înmănuşare transversală. Considerate în general ca arme, mai degrabă decât unelte, aceste topoare sunt considerate caracteristice pentru epoca bronzului, ele nefiind cunoscute în eneolitic.

 

Există o mare varietate de tipuri, unele fiind caracteristice doar bronzului timpuriu, altele în special bronzului mijlociu sau târziu. Pe teritoriul judeţului Alba au fost descoperite topoare timpurii la Sîntimbru, Pianul de Jos şi cel de Sus, Sebeş şi Colţeşti.

 

De abia într-o etapă mai evoluată, probabil în ultima treime a mileniului III î. Chr. apar primele piese din bronz, realizate din aliajul clasic de cupru şi staniu, ele coexistând încă multă vreme cu obiectele din cupru.

 

Dintre manifestările culturale specifice perioadei timpurii a epocii bronzului face parte grupul Livezile, care se dezvoltă la începutul epocii bronzului în Transilvania centrală şi sud-vestică, inclusiv pe teritoriul judeţului Alba, în urma contactului dintre comunităţile Coţofeni târzii şi manifestările Zăbala-Folteşti, de sorginte sudică. Noul orizont cultural este legat de formele de relief mai înalte, în primul rând de zona muntoasă, aşa cum demonstrează aşezările de la Livezile - Baia, Zlatna - Colţul lui Blaj, Cetea - La Pietri şi Râmeţi-Cheile Mânăstirii.

 

Ritul funerar practicat de comunităţile Livezile este înhumaţia sub movile (tumuli), clădite din straturi succesive de piatră, o practică complet nouă, care marchează o ruptură clară faţă de tradiţiile perioadei neo-eneolitice. Morţii nu sunt depuşi în gropi, ci direct pe solul viu, acoperiţi cu un strat superficial de pământ şi apoi cu unul sau mai multe rânduri de pietre. La Meteş a fost constatată existenţa unor ringuri de piatră. Au fost observate două tipuri principale de morminte: a) cu scheletele chircite, depuse în conexiune anatomică; b) cu scheletele dezmembrate, oasele fiind depuse, integral sau parţial, sub formă de "pachet". Mormintele cu schelete dezarticulate ilustrează obiceiul excarnării, prin expunerea corpurilor în locuri special amenajate, urmată de îngroparea, parţială sau completă, a oaselor. În favoarea unei strategii predominant pastorale de utilizare a terenului în zona Munţilor Apuseni pledează şi unele elemente ale practicilor funerare, cum ar fi caracterul dispersat al cimitirelor şi mai ales numărul mare de tumuli izolaţi, împrăştiaţi peste întraga zonă muntoasă, uneori la altitudini ce depăşesc 1000 de metri, faptul putând fi explicat prin obiceiul îngropării morţilor lângă sălaşele temporare, aflate pe păşunile alpine în timpul sezonului cald.

 

Pe teritoriul judeţului Alba au fost cercetate exhaustiv două necropole, la Cheile Aiudului-Dealul Velii şi la Ampoiţa-Peret, altele fiind investigate doar parţial, la Almaşu Mare, Izvoarele, Geoagiu de Sus, Cetea, Livezile, Meteş, Sălciua de Jos, Ţelna, Vălişoara şi mai recent, la Roşia Montană.

 

Din inventarele funerare ale tumulilor de tip Livezile fac parte, pe lângă ceştile care derivă din moştenirea Coţofeni, piese de podoabă din cupru sau cupru arsenic, precum spirale-ochelari, ace cu cap sferic, brăţări şi cercei. Cea mai remarcabilă descoperire o reprezintă însă cele două inele de buclă din aur, descoperite la Ampoiţa – Peret.

 

Ele sunt lucrate prin ciocănire la cald din bare-lingouri, îmbinarea acestora mai putându-se observa la partea înterioară a orificiului, unde cizelarea nu s-a putut face la fel de bine ca în exterior. Inele de păr identice au mai fost descoperite  pe o insulă din Marea Ionică, pe coasta Mării Adriatice, precum şi în nord-vestul Bulgariei şi Dobrogea. Aceste descoperiri dovedesc existenţa unor contacte între Transilvania şi zona balcano-egeeană la mijlocul mileniului III î. Chr., determinate de o reţea de schimburi intertribale, prin care se vehicula spre sud aurul Apusenilor. Vase ceramice de tip Livezile au fost descoperite, alături de piese din aur şi cupru, şi într-un tumul din câmpia Tisei, ele marcând o altă arie culturală interesată în accesarea resurselor metalifere din Transilvania.

 

Evoluţia grupului Livezile se încheie după mijlocul mileniului III î. Chr., fiind parţial contemporană cu cea a culturii Schneckenberg din sud-estul Transilvaniei, după cum o dovedesc unele forme comune de vase, cum este strachina cu gura în formă de pâlnie, decorată cu butoni pereche în zona umărului.

 

Grupul Şoimuş marchează o nouă etapă în evoluţia bronzului timpuriu din zona sud-vestică a Transilvaniei. Principalele aşezări de pe teritoriul judeţului Alba sunt cele de la Pianu de Jos, Vinţu de Jos, Vurpăr, Alba Iulia, Zlatna, Presaca Ampoiului, Poiana Ampoiului, Lunca Meteşului. Dintre acestea, doar o mică parte au făcut obiectul unor săpături sistematice şi acestea de amploare redusă. În raport cu perioada de început a bronzului timpuriu, se poate constata o mai pronunţată diversificare a aşezărilor din punctul de vedere al situării geografice, fiind ocupate forme de relief variate, aflate în eco-sisteme diferite. diverse arealuri de faună şi vegetaţie.

Cu privire la riturile şi ritualurile funerare practicate de comunităţile Şoimuş, dispunem de relativ puţine date. Nu este exclus ca unele înmormântări mai târzii din tumuli să aparţină comunităţilor Şoimuş. Unele forme de vase din mormântul secundar de incineraţie de la periferia tumulului de la Meteş prezintă similitudini cu ceramica de tip Şoimuş. S-ar putea deci ca această etapă mai evoluată a bronzului timpuriu să fie caracterizată prin biritualism, alături de practica inhumaţiei câştigând teren şi cea a incineraţiei, care se va generaliza ulterior, în perioada mijlocie a bronzului intracarpatic.

 

Ultima etapă a bronzului timpuriu marchează o evidentă ruptură faţă de manifestările anterioare, ea fiind caracterizată de difuzarea dinspre vest a unei noi mode caramice, constând din acoperirea cu striuri şi împresiuni textile a suprafeţei exterioare a vaselor.

 

Descoperirile de tip Iernut-Zoltan sunt prezente în peste 20 de  localităţi de pe teritoriul judeţului Alba, în unele cazuri fiind chiar vorba despre mai multe situri aflate în raza aceleiaşi localităţi. Astfel, la Alba Iulia au fost descoperite două aşezări, în cartierele Recea şi Orizont, lor adăugându-li-se siturile de la Aiud, Uioara de Jos, Lopadea Veche, sau Teiuş.  Ele urmăresc valea Mureşului, cu unele ramificaţii pe afluenţii săi, în zona colinară, fără însă a urca la altitudini mai mari de 250-300 m., ocolind deci zona montană, atât de intens locuită în etapa anterioară a bronzului timpuriu. Unele tradiţii ornamentale ale orizontului de tip Iernut-Zoltan se transmit în culturile bronzului mijlociu, cum este cazul ceramicii striate, care este însă realizată acum mai ales cu pieptenele, în mod organizat. 

 

Perioada mijlocie a epocii bronzului este reprezentată în aria intracarpatică a României de cultura Wietenberg, bogat documentată şi pe teritoriul judeţului Alba prin numeroase descoperiri, unele dintre ele intrate în literatura de specialitate încă din perioada interbelică. Aşezările aparţinând acestei culturi sunt situate atât în zonele joase, cum este Podişul Secaşelor (Sebeş-Glod) sau al Târnavelor (Obreja), pe terasele Mureşului (Noşlac, Alba Iulia, Unirea, Sântimbru) sau ale afluenţilor săi (Lopadea Veche, Cicău, Ormeniş), cât şi în zona montană, cum este cea a Munţilor Trascăului (Ampoiţa, Ighiel, Cetea, Craiva), situl de la Ţelna – “Gugu” fiind amplasat la peste 1100 m. altitudine. Habitatul Wietenberg este predominat dispersat, comunităţile par să aibă un anumit grad de mobilitate în peisaj, aşezările concentrate şi intens locuite de tipul tell-urilor din zona Banatului sau Crişanei nefiind cunoscute în arealul transilvănean. Siturile nu acoperă suprafeţe prea mari de teren, ceea ce indică o viaţă rurală în care cătunele sau satele de dimensiuni mici sunt forma preferată de habitat, ele fiind amplasate de obicei în imediata vecinătate a unei surse de apă potabilă. De altfel acest tip de aşezări ocupate de membrii câtorva familii sau chiar ai unei singure familii lărgite este comun epocii bronzului în numeroase alte regiuni ale Europei.

 

Datele culese până în prezent privind evoluţia aşezărilor Wietenberg pe teritoriul judeţului Alba şi nu numai, indică vetre de locuire care nu par să fi fost ocupate permanent mai mult de 5-6 generaţii, aşezările care să depăşească 150-200 de ani ca durată de existenţă fiind destul de rare. Un asemenea sit a fost recent identificat la Alba Iulia-“Recea”, aşezarea Wietenberg de aici debutând în secolul XIX î.Chr. (faza Wietenberg I) şi durând probabil până către începutul sec. XVI î. Chr. (faza Wietenberg III).

O posibilă explicaţie pentru durata considerabilă a acestui sit ar putea fi furnizată de locaţia sa favorabilă, care-i asigura atât accesul direct pe valea Ampoiului spre bogatele zăcăminte ale Munţilor Metaliferi, cât şi utilizarea cursului navigabil al Mureşului, o importantă arteră de comerţ spre civilizaţiile bronzului mijlociu din zona Tisei şi Dunării mijlocii. Cu toate acestea, aşezarea de la Alba Iulia-Recea este una nefortificată, asemenea marii majorităţi a siturilor Wietenberg din arealul intracarpatic, ceea ar putea sugera că reşedinţele factorilor de putere care controlau resursele acestei zone ar trebui căutate în altă parte.

 

Prezenţa unei elite războinice este însă certă, ea fiind ilustrată de piesele depozitului de bronzuri de la Ighiel, perechea de securi bogat ornamentate şi cele două brăţări plurispiralice fiind evidente obicte de prestigiu, purtate de un reprezentant al acestei elite şi apoi depuse ca ofrandă unor divinităţi necunoscute nouă. Probabil tot un simbol al rangului este şi celebrul sceptru din corn de cerb descoperit la Lancrăm, a cărui suprafaţă este acoperită cu o splendidă combinaţie de motive spiralice şi concentrice.

 

Comunităţile Wietenberg au practicat în mod curent incineraţia, care constituie un important element de diferenţiere în raport cu vecinii lor vestici, purtătorii culturilor Otomani sau Mureş, care-şi inhumau morţii. Resturile cinerare erau depuse într-o urnă, de obicei acoperită cu un al doilea vas drept capac, îngropată apoi la mică adâncime. Nici unul dintre cimitirele cercetate până în prezent nu depăşeşte 100 de morminte, această situaţie corespunzând de altfel cu dimensiunile reduse ale aşezărilor.

Pe teritoriul judeţului Alba au fost cercetate până în prezent două cimitire, unul la Vinţu de Jos-Sibişeni, numărând 43 de morminte, altul la Sebeş, cu peste 60 de morminte, la care se adaugă grupuri mici de morminte descoperite la periferia unor aşezări, cum sunt cele de la Oiejdea sau Uioara de Jos.

Recent descoperitele morminte de inhumaţie din cuprinsul aşezării de la Miceşti-Cigaşe par să indice că biritualismul ar fi un fenomen adoptat într-o fază relativ târzie din evoluţia culturii. Interesant de menţionat este şi faptul că membrii comunităţilor Wietenberg au fost conştienţi de semnificaţia funerară a movilelor ridicate peste mormintele din perioada bronzului timpuriu, după cum o dovedesc urnele depuse în mantaua unor tumuli de la Cetea sau Ampoiţa.

O asemenea situaţie este întâlnită de altfel în numeroase zone ale Europei şi depăşeşte limitele temporale ale epocii bronzului, ea ilustrând recunoaşterea şi reutilizarea unor monumente funerare preistorice la multe secole după ce ele fuseseră ridicate.

Dovezile practicării unei metalurgii a bronzului sunt reprezentate pentru teritoriul judeţului Alba de tiparul de piatră pentru turnarea topoarelor de tip Balşa, descoperit la Cetea.

 

Cultura Wietenberg a participat nemijlocit la fabricarea şi vehicularea pieselor de bronz aparţinând orizontului de depozite Hajdúsámson-Apa, care s-a născut în Bazinul Carpatic, dar ale cărui piese au depăşit cu mult ca răspândire graniţele acestuia, ajungând până în nordul Europei.

 

Producţia ceramică extrem de diversificată a oferit, alături de relativ puţinele situri cu stratigrafie complexă, baza unei periodizări interne pentru cultura Wietenberg. Dacă în faza timpurie ornamentaţia vaselor este mai simplă, predominând decorul aplicat, cel realizat prin canelură sau impresiune, în etapele următoare sunt realizate prin incizie sau impresiune o gamă variată de motive spiralice sau meandrice, puse în valoare prin pasta albă cu care erau încrustate.

 

Remarcabil de unitară în întreaga arie de expansiune a culturii Wietenberg, această motivistică o individualizează în raport cu celelalte culturi din Bazinul Carpatic, legând-o însă în mod surprinzător de sfera ornamenticii din lumea est-mediteraneană. ajunse aici mai probabil în faza târzie Wietenberg, care marchează mutaţii substanţiale în evoluţia culturii. Este vorba în primul rând despre o evidentă relocare a vetrelor de locuire, care se deplasează fie spre izvoarele afluenţilor Mureşului, fie chiar spre zonele montane. La nivelul judeţului Alba, aşezările Wietenberg târzii se grupează precumpănitor în zonele mai înalte de pe malul drept al Mureşului, Podişul Târnavelor fiind ocupat de comunităţile culturii Noua, care avansează spre centrul Transilvaniei către mijlocul sec. XV î. Chr. Modificări vizibile se înregistrează şi în domeniul repertoriului ceramic, tehnica “împunsăturilor succesive late” fiind larg utilizată pentru realizarea motivelor meandrice sau spiralice, aşa cum sunt cele prezente pe vaselele descoperite la Geoagiu de Sus.

 

În plus, tot mai frecvente sunt apariţiile de vase specifice ariilor culturale din nordul Crişanei şi Maramureş (Otomani târziu sau Cehăluţ, Suciu de Sus), care ar putea să semnifice fie o intensificare a contactelor cu aceste zone, fie chiar deplasarea unor comunităţi spre aria Wietenberg târzie. Există unele opinii care pun aceste mişcări de populaţie pe seama expansiunii civilizaţiei mormintelor tumulare în spaţiul Europei centrale, în plus se constată la acelaşi palier cronologic (mijlocul mileniului II î. Chr.) şi abandonarea aşezărilor de tip tell.

 

Perioada bronzului târziu este caracterizată în spaţiul intracarpatic al României prin două curente etno-culturale succesive şi venind din direcţii opuse. Într-o primă etapă, care acoperă în principal secolele XV-XIII î. Chr., dinspre Moldova pătrunde o populaţie de origine răsăriteană, purtătoare a culturii Noua-Sabatinovka, care va ocupa treptat Transilvania de sud-est şi centrală.

Cimitirele acestei culturi, cuprinzând morminte de inhumaţie, cu scheletele în poziţie chircită, au fost descoperite şi pe teritoriul judeţului Alba, la Teiuş, Răhău, Tărtăria, Vinerea, Rădeşti sau Băgău. Ofrandele constau mai ales din vase ceramice, între care caracteristicile ceşti cu două torţi şi butoni, la care se mai adaugă ace din os sau bronz cu protuberanţe. Aşezări au fost cercetate doar la Vinţu de Jos şi Sebeş, ele fiind amplasate pe terase joase, aflate în vecinătatea unor cursuri de apă.

Purtătorii culturii Noua utilizează obiecte de bronz de factură răsăriteană, între care pumnale caracteristice, dar şi numeroase unelte sau piese de harnaşament din corn şi os, precum şi un utilaj litic apreciabil. Le-au fost atribuite şi unele depozite de bronzuri, în special cele care cuprind piese caracteristice zonei de la est de Carpaţi, între acestea numărându-se şi cel descoperit pe teritoriul judeţului Alba  la Cetatea de Baltă.

Un al doilea curent cultural care se manifestă vizibil în vestul şi centrul Transilvaniei, probabil încă spre finalul sec. XIII, dar mai ales în sec. XII î. Chr. vine dinspre nord-vest şi aduce cu el ceramica grafitată şi pe cea ornamentată cu striuri, dar mai ales o serie de bronzuri caracteristice metalurgiei central-europene. Acest curent este reprezentat de comunităţile aparţinând grupului Cugir-Band, bine documentat şi prin descoperirile făcute pe teritoriul judeţului Alba, la Miceşti, Pianu de Jos, Pănade sau Oarda de Jos. Lui îi poate fi atribuit şi depozitul cuprinzând piese de aur şi bronz descoperit la Cugir, dar şi cele de la Pianu de Jos şi Noşlac.

 

Perioada secolului XII î. Chr. marchează apogeul depozitelor de bronzuri din spaţiul transilvănean, teritoriul judeţului Alba detaşându-se atât prin numărul acestora, cât mai ales prin numărul obiectelor şi greutatea lor. Depozitul descoperit la Uioara de Sus cuprinde peste 5000 de obiecte şi cântăreşte peste o tonă, fiind unul dintre cele mai mari din preistoria Europei. Lui i se adaugă depozitele de la Şpălnaca şi Aiud, care cuprind alte câteva mii de piese şi sute de kilograme de metal, sub formă de obiecte finite sau lingouri. Depozite mai modeste din aceeaşi perioadă au mai fost descoperite la Pănade, Zlatna şi Pianu de Jos, cel din urmă având majoritatea obiectelor aşezate într-un vas din lut, exceptând două seceri, depuse sub vas.

 

Tot în vase ceramice erau depozitate şi piesele depozitului de la Cugir, cele din bronz în recipiente mai mari, pe când cele 24 de verigi din aur au fost găsite într-un vas de mici dimensiuni. Multe dintre obiectele cuprinse în asemenea depozite sunt în stare fragmentară, unii specialişti încercând să identifice prin cântărirea acestor fragmente anumite unităţi de greutate. Dacă acest lucru nu a putut fi demonstrat cu claritate în cazul fragmentelor din bronz, studierea verigilor din aur de la Cugir a arătat că acestea au fost fragmentate intenţionat, urmărindu-se anumite standarde de greutate.

 

Acest fapt dovedeşte existenţa unui sistem metrologic în spaţiul transilvănean la finalul epocii bronzului, el putând fi corelat cu unităţile de greutate folosite la acea vreme în bazinul mediteraneean şi Orientul Apropiat.

 

Metalurgia bronzului continuă să înflorească şi în timpul utimei etape a bronzului târziu, care cuprinde evoluţia culturii Gàva, plasată între secolele XI-VIII î. Chr. Acum apar numeroase situri fortificate, unele dintre ele fiind probabil reşedinţele unor lideri ai aristocraţiei militare şi servind drept refugiu populaţiei în timpul unor confruntări armate. Asemenea fortificaţii au fost identificate şi în cuprinsul judeţului Alba, la Teleac şi Şona. Prima este fără îndoială unul dintre cele mai impresionante situri de acest gen de pe teritoriul României, având o suprafaţă de peste 30 ha. Sistemul defensiv era format din două şanţuri şi două valuri de pământ, pe culmea ultimului val fiind ridicată o palisadă din trunchiuri de copaci.

 

În colţul sud-estic al fortificaţiei se afla un turn de pază, construit din lemn şi pământ, care permitea supravegherea unei bune părţi din valea Mureşului şi a gurii de vărsare a Ampoiului, poarta spre bogăţiile metalifere ale Munţilor Apuseni. În jurul fortificaţiei de la Teleac gravitau o serie de aşezări-satelit, cea mai importantă fiind situată la periferia vestică a oraşului Alba Iulia, în cartierul Recea, o alta fiind situată pe malul drept al Ampoiului, în zona cartierului Orizont de la Miceşti, alte situri fiind semnalate la Oarda de Jos şi Hăpria.

Ceramica caracteristică ultimei etape a epocii bronzului şi în mod particular culturii Gàva, este caracterizată prin culoarea neagră în exterior şi roşie în interior a vaselor, care au suprafaţa puternic lustruită, cu aspect metalic. Decorul specific este cel realizat prin canelare, căruia i se adaugă cel aplicat sau striat

 

La Teleac a fost descoperită şi ceramică de import, cu decor imprimat, specifică Dunării de Jos, sau cu decor incizat, din zona Banatului. Dar contactele la distanţă ale acestui important centru tribal sunt dovedite şi de unele obiecte de metal, cum este un pumnal de tip răsăritean, săgeata de bronz de tip pre-scitic sau o statuetă-pandantiv din bronz reprezentând un cal, identică cu piese descoperite în zona Armeniei.

 

Caracteristice culturii Gàva îi sunt numeroasele figurine din lut ars redând diverse animale domestice (cai, vite, oi, porci) sau sălbatice (mistreţi), o veritabilă “turmă”, numărând zeci de exemplare, fiind descoperită în urma săpăturilor arheologice efectuate în aşezarea de la Teleac.

 

Multiplicarea micilor animale din lut se leagă fără îndoială de anumite practici magico-rituale, menite să sporească fertilitatea cirezilor sau să atragă vânatul, practici atestate încă din perioada neolitică. Metalurgia bronzului este intens practicată de-a lungul întregii evoluţii a culturii Gàva, pe teritoriul judeţului Alba ea fiind direct atestată în aşezările de la Alba Iulia-Recea şi Teleac, unde s-au descoperit tipare din piatră pentru turnarea obiectelor de bronz, creuzete sau suflante din lut pentru foale.

 

Horia Ciugudean

Copyright © 2014 www.turismalba.ro