Publicat in

20 octombrie 2014

Comentarii

0 Comentarii

Localizare pe hartă

Vezi pe harta mare

Obiceiuri de iarna

Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza.

Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza. Spre deosebire de alte zone ale ţării, aici colindătorii sunt numai bărbaţi în succesiunea vârstelor: copii, adolescenţi, tineri necăsătoriţi, bărbaţi în floarea vărstei. Fetele, femeile şi bătrânii au rolul de gazde şi primesc colindători.

 

Între colindători, rolul principal revine cetelor de căluşeri, care sunt organizate de copii (căluşarii mici) şi tinerii necăsătoriţi, adolescenţi (căluşarii mari). Cetele se constituie, o dată cu începutul Postului sau numai la Sfântul Nicolae, îşi stabilesc o gazdă unde se întâlnesc periodic pentru a se pregăti, învăţând dansurile şi colindele de grup, care au aici particularităţi specifice.

 

Jocul căluşarilor este însoţit de strigături, atât comenzi ale vătafului pentru executarea diferitelor figuri cât şi scurte formule cu sensuri diferite (moralizatoare, erotice), în versuri pe ritmul muzicii, adesea specifice familiei colindate şi membrilor acesteia.

 

Pizăratul. Copiii cu vârste cuprinse între 4-12 ani, se constituiau în grupe de 3-4 colindători, apoi se alegea un vătaf care-i  învăţa o serie de  colinde. Astfel organizaţi porneau  prin sat, purtând băţul de colindat” („colindeţul” sau „colinda”) - confecţionat din beţe aşchiate fin, împodobite cu fâşiile de lemn, cu care loveau grinda şi vatra caselor în care intrau, rostind la final urarea augurală şi invocând fertilitatea şi belşugul, pentru anul care urma să vină.

 

Steaua. O dată cu lăsarea serii în Ajun, porneau „steluşii”, adică copii între 8-12 ani ce au aprins steaua, aceasta era confecţionată dintr-o bucată de scândură crestată pe margini cu patru, şase sau opt colţuri. Când steluşul începea colinda, se acompania trăgând de sfoara ce învârtea steaua, iar clopoţelul începea şi el clinchetul lui cristalin.

 

Craii impresionează şi azi, acolo unde se păstrează, prin costumele actanţilor, respectiv prin podoabele stelei. Obiceiul poate fi combinat în unele locuri: Îngerul îmbrăcat în alb poartă steaua, Irod în roşu are sabie şi este socotit şef, Valtizar (Baltazar) în verde, Melfior în albastru, Gaşpar în galben, ultimii purtând şi ei săbii. 

 

Obiceiul ghicirii viitorului soţ sau soţie se numea Sânvăsâiatul (Sânvasâi, Bixăitul, Hârbuitul oalelor) şi este organizat de ceata feminină în serile de Crăciun, Anul Nou şi Ajunul Bobotezii. Fetele se întâlneau la casa uneia dintre ele şi în prezenţa unei femei căsătorite puneau pe masă o mulţime de obiecte cu valoare simbolică şi matrimonială (cuţit, sare, inel, piatră, câlţi, piaptăn, oglindă, grâu, bani, cărbune etc.) şi un număr corespunzător de vase, apoi cheamă pe rând câte o fată, care-şi alegea fiecare un blid, în funcţie de obiectul găsit sub aceasta, îşi închipuie cu cine se va căsătorii.

 

Ţurca este unul dintre obiceiurile cele mai răspândite, care s-a practicat în aproape toate satele, dar demnă de menţionat este comuna Straja, care spre deosebire de alte localităţi, prezintă unele particularităţi ce se referă la modul de desfăşurare a părţii finale a obiceiului şi anume împuşcarea şi înmormântarea ţurcii, care are loc în dimineaţa zilei de Anul Nou.

 

În după-amiaza zilei de 24 decembrie „ţurcaşii” (feciorii) pornesc cu colindul prin sat. Fiindcă odinioară se organizau două sau trei ţurci, cetele împărţeau dinainte satul între ele, pentru a nu exista certuri.

De Anul Nou, colindătorii, cu ţurca dansând, însoţită de feciorii de ceată, mascaţii („ţiganii”) şi de săteni, se îndreaptă spre fântâna din deal; acolo ţurca îşi continuă jocul, fiind răsplătită cu bani. În acest răstimp, „ţiganii” pornesc prin sat cu traistele pline cu cenuşă, pe care o aruncă peste cei care îi întâlnesc în cale. Apoi, în jurul orei 9, se întâlnesc iarăşi la fântână, amuzând lumea prezentă la împuşcarea ţurcii.

 

Ceremonia se încheie cu „pomana ţurcii”, care se desfăşoară într-o atmosferă de mare jale. Ţurca este lăsată la gazdă două sau trei zile, aşa cum se obişnuieşte la mort, apoi aceiaşi feciori o dezbracă, pentru a restitui piesele şi podoabele împrumutate. 

 

Butea junilor.  Spaţiul de desfăşurare cuprinde Valea Secaşului cu satele: Răhău, Cut, Câlnic, Deal, Cărpiniş, Şpring, Cunţa şi Draşov. Integrându-se în obiceiurile şi petrecerile de sărbători, la care participă întreg satul, „butea” junilor interesează în funcţie de „neam”, stare, vârstă, sex, criterii de care vom ţine seama în analiza fenomenului.

 

Prologul „buţii” începe la o săptămână după culesul viilor, când feciorii junişeni încep să se sfătuiască  în vederea formării buţilor, adică un grup de 18 juni cam de aceiaşi vârstă se adună seară de seară la unul din ei pentru a găsi cea mai potrivită gazdă de bute, în schimbul găzduirii ea primeşte colacii care rămân de la colindat. A doua zi se trece la strânsul vinului, când feciorii scot carul cu boi din şura gazdei şi colindă casele oamenilor pentru a primi de la fiecare câte patru vedre de vin pentru a umple butea, care este lăsată în grija gazdei, aici este ceruită, dusă în pivniţă la păstrat până în Ajunul Crăciunului, când feciorii se întorc de la colindat şi vor bea prima dată din ea. În data de 6 decembrie feciorii se adună pentru a se alege conducătorii, ei sunt de fapt trei: ghirăul”, crâşmarul mare” şi crâşmarul mic”- aleşi prin vot deschis, doisprezece feciori „care cântă colinda mai frumos” sunt declaraţi colindători, patru feciori „care nu pot colinda” sunt aşa-zişi pârgari sau purtători ai sacului. După ce în prealabil au obţinut  aprobarea primarului, feciorii, împreună cu pădurarul satului „merg să însemne fagul junilor”, apoi îl vând la licitaţie, pentru aşi acoperii cheltuielile din timpul ceremoniei.

 

„Buţile” se întâlnesc „La pod”, unde feciorii se sfătuiesc cum să-i invite pe cei mai vârstnici la „bute”, fie pentru joc, sau pentru a petrece împreună, de unde pornesc prin sat pentru a-i invita la masă pe săteni.

 

Fărşangul înseamnă cele şase săptămâni de distracţie, de la Bobotează până la începerea Postului Paştelui, în care băieţii se duceau la fete, îmbrăcaţi în port popular, le făceau curte, „furau” de mâncare (de fapt  erau alimente lăsate la îndemâna lor pentru a le lua) şi petreceau.

 

În ziua desemnată evenimentului, tinerii din sat se adună la căminul cultural, se costumează, se maschează, stabilesc ultimele detalii si pornesc prin sat. Alaiul seamănă mai mult cu unul de nuntaşi, este condus de muzicanţi, care sunt urmaţi de tineri in costume populare, preot, cantor, mire, mireasa, domni de lume bună, un măgar care duce după el un căruţ pe care se afla sicriul reprezentând iarna și anul vechi, bocitoare și chiar o pereche de beţivi.

 

La final, alaiul şi sătenii se strâng la şipotul satului, unde trec în revistă cele bune si cele rele întâmplate în cursul anului care s-a sfârşit. Nimeni nu este iertat; de la primar, preot sau doctor, până la ultimul beţiv al satului, toţi sunt arătaţi cu degetul, dacă au călcat strâmb. După această trecere în revistă a anului, are loc spargerea sicriului, cu lovituri de bâtă, scopul acestui gest fiind alungarea a tot ceea ce nu este curat.

Adriana Tututianu

0 Comentarii

Trimite mesajul
Copyright © 2014 www.turismalba.ro