Preparativele Unirii

Fără echivoc, cel mai important eveniment petrecut pe meleagurile Albei este Unirea de la 1 Decembrie 1918. Săvârşită la doar trei săptămâni după încheierea Primului Război Mondial, o conflagraţie fără precedent, soldată la nivel mondial cu 9 milioane de morţi şi 50 milioane răniţi, unirea a fost posibilă, în egală măsură, datorită contextului politic internaţional favorabil, cu referire specială la dezintegrarea Imperiului austro-ungar, precum şi printr-o capacitare fără precedent a elitelor româneşti din Transilvania, ale căror voci au exprimat, poate mai fidel ca niciodată, voinţa unei întregi naţiuni.

Momentul venea să încununeze ceea ce se realizase în acelaşi fabulos an 1918 la Chişinău, în 27 martie/ 9 aprilie, şi la Cernăuţi, în 15/28 noiembrie, când adunările reprezentative din Basarabia, respectiv Bucovina au hotărât unirea teritoriilor lor cu Regatul României. Argumentele erau în linii mari aceleaşi, trimiţând la „dreptul istoric şi dreptul de neam” sau la „principiul [ca] noroadele singure să-şi hotărască soarta lor”. Acest item din urmă a fost foarte vehiculat în acele zile, mai ales că, la 5 noiembrie 1918, sosea celebra notă a preşeditelui american W. Wilson către români, prin care  se recunoştea dreptul poporului român de a-şi împlini aspiraţiile de unitate naţională: “Guvernul Statelor Unite se cugetă la viitoarea prosperare şi integritate a României, totdeauna, ca la aceea a unui stat liber şi independent. [...] guvernul Statelor Unite recunoaşte dorinţele poporului român în şi afară de Regat. A fost martor a marilor suferinţe şi jertfe aduse de poporul român pentru cauza libertăţii sale, înăbuşite de duşmanii noştri.

Simpatizând cu ideea şi dorinţa unităţii naţionale a Românilor de pretutindeni, guvernul Statelor Unite nu va întârzia să-şi valideze la timp oportun influenţa, ca poporul român să ajungă la drepturile sale politice şi teritoriale legitime, asigurându-i scut în contra tuturor atacurilor din afară.” Numele lui Wilson avea să fie intens invocat, se va vorbi despre „principiile wilsoniene”, despre „al doilea Mesia” şi despre „apostolul Wilson”, inclusiv în ziua Adunării Naţionale de la Alba Iulia.

Organizatorul principal al unirii, cu toate etapele sale, a fost Consiliul Naţional Român Central, format din reprezentanţi de primă linie ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat: Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Tiron Albani, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu. Scopul principal al consiliului a fost preluarea puterii politice, administrative şi militare într-o Transilvanie ce tocmai încheia cei patru ani şi jumătate de război, pentru a pregăti unirea, într-o perioadă de vid administrativ, de tensiuni naţionale şi sociale, de agitaţii cu damf bolşevic şi de gripă spaniolă. De asemenea, prezenţa trupelor austro-ungare şi germane, aflate în retragere, crea tensiune.

Cu sediul la Arad, începând cu 2 noiembrie 1918, C.N.R.C. a încercat să îşi atingă această ţintă printr-o excelentă organizare în teritoriu. În comitatul Albei, populaţia era în majoritate covârşitoare românească, exista o categorie destul de coerent articulată a intelectualilor români şi existau, de asemenea, structuri ale P.N.R. şi P.S.D. Acestea sunt, de altfel, şi câteva din motivele pentru care Alba Iulia va fi aleasă ca loc de desfăşurare al Marii Adunări Naţionale.

Astfel, în consonanţă cu freamătul organizării la nivelul întregii Transilvanii, intelectualii blăjeni formează încă din 21 octombrie un comitet de 3 membri, la care vor fi cooptaţi în zilele următoare încă 6, urmând ca, în fine, la 4 noiembrie să ia fiinţă la Blaj Consiliul Naţional Român al comitatului Alba, format din 25 de persoane din Blaj şi din celelalte centre ale comitatului. Adunarea de constituire a avut loc într-o atmosferă de sărbătoare, într-un Blaj înţesat de oameni şi de drapele naţionale. Un moment central al adunării l-a reprezentat „Chemarea” C.N.R. al comitatului Alba adresată tuturor locuitorilor, de a se mobiliza pentru asigurarea ordinii publice şi pentru formarea consiliilor şi gărzilor naţionale locale, subordonate C.N.R.C. „Chemarea”, imprimată şi pe prima pagină a ziarului Unirea ce apărea la Blaj şi tipărită şi ca manifest, mai amintea că: „După suferinţe îndelungate, după jertfe supraomeneşti ce le-a adus neamul nostru, a răsărit, în sfârşit şi pentru noi clipa sfântă a libertăţii.

Fraţi români, bucuraţi-vă! Lanţul sclaviei s-a prăbuşit în tină şi neamul nostru îşi înalţă fruntea obidită până acum şi priveşte în jur de sine ca popor liber, ce singur are dreptul de a dispune asupra sorţii sale... Trăiască libertatea tuturor popoarelor! Trăiască neamul românesc!”

De asemenea, căpitanului Ioan Muntean i-a fost desemnată cu această ocazie o sarcină importantă, formarea gărzii naţionale române, noul organ al ordinii publice creat în acele zile.

Tot la 4 noiembrie 1918 lua fiinţă şi C.N.R. din Alba Iulia, simultan cu garda naţională locală ce i se subordona. În fapt, întregul oraş a intrat sub controlul său, au fost preluate magaziile de cereale, au fost dezarmate jandarmeria şi poliţia, precum şi unele „bande” civile.

Structurile din Blaj şi Alba ale C.N.R. au demarat în zilele următoare acţiuni pentru a determina formarea de noi şi noi consilii şi gărzi comunale în localităţile de pe raza lor de acţiune, pe rând, la Miceşti, Ponor, Aiudul de Sus, Galda de Sus, Mesentea, Benic, Ighiel, Oarda de Sus, Draşov, Galda de Jos, Săliştea, Bucerdea Grânoasă, Ohaba, Bărăbanţ etc., ajungându-se ca, spre finele lunii noiembrie, aproape toate cele 178 de localităţi din comitatul Alba să aibă astfel de organisme.

De subliniat şi că, în linii generale, mai peste tot s-a încercat respectarea unor norme democratice şi asigurarea principiului reprezentativităţii pentru toate structurile populaţiei, inclusiv pentru comunităţile maghiară şi săsească. Oricum, consiliile din Alba Iulia şi Blaj au gestionat întreaga situaţie din comitat şi au colaborat permanent cu Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad.

Pe de altă parte, urmând modelul gloriosului an 1848, mai multe consilii, printre care şi cel de la Alba Iulia, s-au intitulat „senate”, iar unele gărzi şi-au spus „legiuni”, fapt de altfel explicabil într-o Transilvanie care îşi clama cu putere, încă, moştenirea latină. Misiunea acestor corpuri a fost una importantă, pentru că până la înfiinţarea jandarmeriei şi poliţiei româneşti au reprezentat singura structură pentru asigurarea ordinii publice, iar până la sosirea trupelor din România – singura forţă armată.

La formarea gărzilor naţionale din comitat, rolul cel mai important l-a avut C.N.R. din Alba Iulia. Membrii acestora au fost recrutaţi, ca de altfel în întreaga Transilvanie, îndeosebi din rândul soldaţilor proaspăt întorşi de pe front. De la unităţile militare austro-ungare din cetatea Alba Iuliei (Corpul XII de armată austro-ungar) şi din staţia de cale ferată de la Coşlariu au fost preluate cazărmile şi depozitele, cu arme, muniţii, echipament şi alimente, ceea ce a permis echiparea şi înarmarea de detaşamente militare puternice, ce aveau să îşi extindă aria de acţiune şi în comitatele vecine Târnava Mică şi Turda-Arieş. Au fost organizate, de asemenea, transporturi de armament şi pentru alte centre din Transilvania.

„Legiunea Română de Alba Iulia”, sub comanda căpitanului Florian Medrea, avea, încă din 4 noiembrie, de la data înfiinţării, 120 de soldaţi, ajungând în săptămânile următoare la 800 de oameni. Pe lângă corpul de Alba Iulia, au mai existat gărzi comunale cu peste 100 de oameni, la Sohodol, Vinţu de Jos, Zlatna ş.a., ajungându-se la un număr de peste 3000 de gardişti în întregul comitat, ceea ce a pus, pe de altă parte, serioase probleme în ceea ce priveşte solda şi întreţinerea acestei structuri.

În egală măsură, au existat în regiune numeroase evenimente ce s-au soldat cu intervenţia gărzilor, ceea ce justifică importanţa acordată acestor corpuri. De exemplu, garda naţională de la Stremţ s-a aflat într-o situaţie extremă pentru că, în mai multe rânduri, formaţiuni ale armatei germane aflate în retragere din România se adăposteau la fabrica de spirt din localitate, unde provocau distrugeri. Garda locală a procedat la dezarmarea unei astfel de trupe: „văzând mizeriile ce le făceau nemţii ne-am întrunit mai mulţi şi am mers cu furie asupra nemţilor şi i-am desarmat, le-am luat 4 tunuri, 2 mitraliere, 150 arme, granate, moniţie de tot neamu”. 

Gărzile naţionale şi-au îndeplinit cu abnegaţie datoria, câteva fiind evidenţiate ulterior şi de căpitanul Florian Medrea : „Ţin să amintesc îndeosebi serviciile preţioase ale gardelor din Teiuş, Blaj, Ţălna-Ighel-Ighiu, Sibiu, Sebeş, Săsciori, Cluj, Aiud, Zlatna, Abrud, Sălişte, Orăştie şi garda din loc de sub comanda Dl. căpitan Miculescu şi Smeu, care din urmă cu adevărată şi rară abnegaţiune sară de sine şi cu spirit de jertfă lăudabil, cu multă energie şi zel a rezolvat chestia grea a serviciului siguranţei publice din oraş”.

În acelaşi timp, legiunea cu sediul la Alba Iulia era împărţită în patru batalioane, ce acopereau ariile Alba Iulia - Aiud cu plăşile din zonă, Blaj, Abrud, respectiv Turda. Organizaţia militară impresionantă creată la Alba Iulia a determinat, treptat, şi translaţia centrului politic al comitatului, de la Blaj la Alba Iulia. Un puternic argument pentru întrunirea Marii Adunări Naţionale de la 1 decembrie la Alba Iulia l-a constituit tocmai această organizare militară excepţională, ce oferea cadrul pentru organizarea evenimentului în condiţii de deplină siguranţă, pentru că Alba Iulia reprezenta într-adevăr la acea oră, aşa cum spunea publicistul Ion Clopoţel, „cea mai tare cetate românească”.

La 14 noiembrie 1918, C.N.R. Central hotăra convocarea Adunării Naţionale a poporului român din Transilvania, care să exprime voinţa sa de a fi liber şi de a se uni cu România. O zi mai târziu erau purtate discuţii aprinse în cadrul şedinţei aceluiaşi organism pentru stabilirea locului unde să fie convocată Adunarea. Erau în discuţie Blajul, Sibiul, Alba Iulia, dar şi Aradul, Clujul şi Braşovul. Pentru Blaj stătea ca argument moştenirea istorică, cu prima adunare naţională la 1848, pentru Alba Iulia, pe lângă argumentele deja enunţate, vorbea de asemenea moştenirea istorică, fiind considerată locul unirii lui Mihai Viteazul şi simbol al unităţii naţionale. Argumentele istorice şi de siguranţă, precum şi poziţionarea geografică avantajoasă aproximativ în centrul Transilvaniei, au făcut ca decizia să fie dată pentru Alba Iulia.

Ca urmare, colaborarea C.N.R. Central cu consiliile din Alba Iulia şi Blaj s-a intensificat. La 16 noiembrie, se înfiinţa la Alba Iulia, pe lângă Legiunea Română, o secţie juridică, cu scopul de a ancheta şi combate eventualele acţiuni ce ar fi putut vătăma cauza naţională. Acest organ judiciar militar, ce îşi va extinde jurisdicţia asupra întregului spaţiu controlat de Legiune, a fost destul de ocupat, având pe rol un total de 69 de cauze.

La 21 noiembrie, C.N.R. Alba Iulia îl desemna pe Ioan Popa să îl reprezinte în şedinţele consiliului central din Arad, asigurându-i pe membrii acestuia că la Alba Iulia se iau măsurile necesare pentru ca Adunarea Naţională să se poată ţine în cele mai bune condiţiuni.

Programul Adunării a fost stabilit la 22 noiembrie. Cu această ocazie a fost elaborat şi planul de apărare militară a oraşului pe timpul Adunării Naţionale, pe baza concepţiei căpitanului Florian Medrea. Polul de interes în acest plan de apărare îl constituia cetatea, în incinta căreia se afla Casina Militară (azi Sala Unirii), destinată ca loc de derulare al lucrărilor Adunării Naţionale, fără a se neglija însă nici sistemul de apărare al oraşului de jos şi punctele cheie din jurul oraşului.

La 23 noiembrie, la Blaj avea loc un eveniment major: sosea prima solie românească. În zielele în care guvernul României se afla încă la Iaşi, ateriza pe Câmpia Libertăţii un aeroplan decolat din Bacău, avându-l ca pasager pe căpitanul Victor Precup, ardelean ce servise şi în armata austriacă, şi ca pilot pe Vasile Niculescu, cu misiunea de a preda Consiliului Naţional Român Central documentele prin care guvernul român se obliga să sprijine unirea. Mesajul delegaţiei era limpede: „Vă aducem solia Regatului liber [...] Am ţinut să aterizăm anume pe Câmpia Libertăţii de unde şi-a luat Vlaicu primul avânt de zbor în Ardeal”. Documentele respective vor fi trimise la Consiliul Central din Arad, iar delegaţia se va întoarce în ziua următoare în Moldova.

Mai târziu, pilotul Vasile Niculescu rememora emoţia călătoriei: “Blajul! Auzii magicul cuvânt din gura căpitanului Precup, ce tremura binişor. Uite colo, între linia ferată şi Târnava Mare, Câmpia Libertăţii. Iată şi crucea lui Avram Iancu ce străjuieşte Blajul. Trecurăm aproape de ea, cu ochii ţintă spre piaţa din mijlocul orăşelului. – Manifestele, domnule căpitan! El aruncă peste carling, drept în mijlocul pieţii, câteva pachete cu manifeste date în acest scop de Marele Cartier General. Piaţa se însufleţi pe dată. Unii alergau să prindă manifeste, alţii – când citeau foaia capturată – când întorceau spre noi faţa. Zburam jos, deasupra caselor, oamenii ne salutau cu mâinile. Apariţia neaşteptată a avionului cu tricolorul românesc, acolo în mijlocul Transilvaniei, îi surprinse. […] Soseşte primul, un băieţandru, neîndrăznind să se apropie de noi, uitându-se ţintă la pasărea noastră nemişcată. – Cine sunt stăpâni aici, mă băiete? – Românii, mă rog frumos domnule. […] prin cuvinte întrerupte de emoţii şi de strigătele mulţimii de Să trăiască, ne-au urat bun sosit, asigurându-ne că suntem la adăpost de orice întâmplare rea. De vreo lună până la trei zile jandarmii unguri erau dezarmaţi, garda naţională română se constituise, studenţii şi profesorii, laolaltă cu feciorii întorşi de pe front cu arma în mână, păstrau liniştea. Ce se petrece dincolo peste graniţă, nimeni nu ştia nimic. Vestea că armata română e mobilizată de zece zile, că se pregăteşte să treacă munţii, că ţara e curăţată de duşmani […] a scos lacrimi în ochii multora şi strigăte de bucurie: Să trăiască!”

În zilele de dinaintea unirii, întregul comitat Alba a fost cuprins de o emoţie fără precedent. Circulau manifeste cu „Veniţi la Alba Iulia!”, aveau loc întruniri şi manifestări. Până în 25 noiembrie s-au încheiat şi alegerile la nivelul comitatului pentru stabilirea deputaţilor ce aveau să îşi reprezinte comunitatea în Adunarea Naţională.  Delegaţii au fost mandataţi cu împuterniciri scrise, „credenţionale”, conţinând sute de semnături de adeziune ale membrilor comunităţii pe care o reprezentau. Aceste credenţionale au fost depuse pe masa prezidenţiale a Adunării Naţionale în ziua de 1 decembrie.

Despre evenimentele premergătoare unirii, în ceea ce priveşte administraţia, ziarul Alba Iulia, apărut cu această ocazie, nota: „Sfatul naţional român din Alba Iulia a hotărât în şedinţa ţinută în 7/20 noemvrie luarea în posesiune a administraţiei oraşului. Pentru înfăptuirea hotărârii s-au ales la posturile conducătoare: primar, prefect şi subprefect de poliţie, oameni de încredere. De primar a fost ales Dl. avocat dr. Camil Velican, prefect de poliţie advocat dr. Rubin Patiţia, iar subprefect popularul şi zelosul locotenent Dl. Ovidiu Gritta. [...] E ştiut că fostul primar renegatul Dr. Roşka Miklos a părăsit în taină deja înainte cu două săptămâni oraşul.”

C.N.R. Central a sosit la Alba Iulia la 29 noiembrie. Membrii acestuia, în frunte cu Ştefan Cicio-Pop, au fost primiţi cu mult entuziasm. Aceştia au fost cazaţi la hotelul “Hungaria” din centrul oraşului, al cărui nume a fost schimbat, din luna decembrie, în “Dacia”.

Ziua de 30 noiembrie a fost marcată de consfăturile fruntaşilor ardeleni ce au avut loc în încăperile de la etaj de la “Hungaria” şi au ţinut până târziu după miezul nopţii, menite a pune cât mai bine la punct programul zilei următoare. Piaţa din faţa hotelului, în fapt piaţa mare a oraşului, a fost înţesată toată ziua de mulţimea ce aştepta sfârşitul şedinţelor, într-o atmosferă de sărbătoare, cu muzică, cântece patriotice, jocuri româneşti şi o veselie debordantă.

Tudor Roșu