Casele tradiționale din județul Alba

Casele din Zona Munţilor Apuseni

• Casele cu o încăpere sunt cele mai vechi şi răspândite tipuri de locuinţe construite la suprafaţa solului. Drept dovadă, acest plan s-a menţinut până în zilele noastre în câteva zone: Ţara Haţegului, Munţii Apuseni şi nordul Transilvaniei.

Casa servea drept cameră de zi, bucătărie, dormitor şi atelier de văsărit. Având pereţii din bârne de molid fasonate, locuinţa provenea din casa de „mutătură” care a precedat-o, dar se deosebea de aceasta prin dimensiunile mai mari şi prin prezenţa unui târnaţ cu stâlpi în faţa intrării, element ce-i conferea un semn distinctiv al construcţiei.

Alte exemple tipice le oferă casele alcătuite tot dintr-o singură încăpere şi târnaţ din care se intră direct în odaie, cu plită de încălzit şi preparat alimente şi casele care aveau cuptorul de pâine ataşat, acesta având şi funcţie de încălzire a locuinţei. Aceste case sunt foarte asemănătoare cu bucătăriile separate de casă, sau cu adăposturile temporare ale păstorilor din zona înaltă a fâneţelor.

• Casele cu o singură încăpere de locuit şi cămară. Aria de răspândire a acestor tipuri de locuinţă cuprinde două regiuni importante din Transilvania: una este Ţara Haţegului şi Regiunea Pădurenilor, cealaltă coincide în mare parte cu zona Munţilor Apuseni.

Constituirea unui spaţiu izolat în faţa intrării este posibil să se fi datorat apariţiei, iniţial, a unei ţesături care împiedica pătrunderea în interior a curenţilor de aer reci, aceasta fiind înlocuită în timp cu un perete ce despărţea de odaie un spaţiu cuprins între colţul uşii şi vatră.

Principalele caracteristici ale acestui tip de casă sunt planul şi compartimentarea interiorului: casa propriu-zisă (camera de locuit) şi cămara aşezată alături, ambele cu intrări separate (direct din curte sau din târnaţ). La celelalte tipuri de locuinţă peretele despărţitor dintre încăperi are o uşă ce permite comunicarea directă, pe când la casa cu cămară peretele despărţitor nu are uşă.

Târnaţul ocupă spaţiul din faţa intrării şi nu este altceva decât un loc deschis câştigat prin prelungirea acoperişului sprijinit pe stâlpi de lemn, cu partea de jos închisă cu scânduri până la înălţimea de 1m. Acestea au drept scop protejarea de ploaie a părţii din faţă a casei, loc în care se află intrarea.

Unul dintre cele mai vechi tipuri de casă cu cămară este cel realizat prin închiderea târnaţului pe o porţiune, în acest fel, spaţiul a fost micşorat, iar conturul odăii şi al cămării a luat forma literei „L”, ajungându-se la casele cu târnaţ parţial.

• Casele cu o singură încăpere de locuit, târnaţ şi cămară sunt tipice pentru zona Ţării Moţilor, dar s-au generalizat mai târziu şi în zona „mutăturilor”. Abia după primul război mondial apare în zonă planul de case cu două încăperi de locuit, cămară şi târnaţ închis, iar în deceniul opt al secolului al XIX-lea, se construiesc  casele cu demisol. 

Deşi planul multor locuinţe este asemănător, totuşi ca aspect exterior, fiecare îşi are personalitatea ei, oferind o varietate nesfârşită de forme arhitecturale, astfel încât nici nu se poate bănui că unele ar avea numai o singură încăpere de locuit.

Casele cu tindă sunt cele mai frecvente tipuri întâlnite în Transilvania, ocupând chiar şi părţile centrale ale acestui ţinut. Aria de răspândire începe din Bihor, Sălaj, trecând peste părţile de sud ale Someşului şi o bună parte a judeţelor Cluj şi Alba.

• Casele cu două încăperi de locuit şi intrări separate. Deşi din punctul de vedere al numărului de încăperi acest tip seamănă cu cel precedent, diferenţa dintre ele constă în absenţa tindei. Una dintre cele mai simple soluţii de plan cu târnaţ pe colţ, este realizarea unei pivniţe la temelie, cămara devenind automat cameră de locuit.

• Casele cu tindă şi două încăperi de locuit. Apariţia locuinţei cu trei încăperi a fost cauzată de anumiţi factori social-economici şi s-a impus treptat încă din secolul al XVIII-lea, ajungând să deţină într-un final cea mai mare pondere (85%). De cele mai multe ori tinda cu cuptor a rămas în mijlocul casei, iar cămara a fost transformată cu timpul în cameră de locuit.

Arhitectura exterioară este simplă, dealtfel ca la majoritatea caselor din Munţii Apuseni, fiind bazată pe sistemul constructiv al bârnelor orizontale încheiate la colţuri şi cu acoperişul din căpriori, învelit cu paie sau şindrilă.

• Casele cu etaj au apărut ca o necesitate obiectivă, datorită suprafeţei restrânse a vetrei satului, care a determinat construirea în secolul al XX-lea a caselor cu etaj. Dintre casele vechi cu două nivele tipice zonei centrale a Munţilor Apuseni prezentăm câteva exemple: nivelul superior destinat locuinţei propriu-zise şi parterul folosit ca atelier cu o încăpere pentru depozitare; în alt caz nivelul parterului şi al etajului sunt destinate locuirii, iar demisolul, folosit ca pivniţă.

Locuinţele cu parter şi subsol sunt foarte des întâlnite în satele Izvorul Ampoiului şi Trîmpoiele, ele datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Etajul superior este format dintr-o tindă şi două camere, iar parterul dintr-o pivniţă şi un atelier sau coteţ pentru păsări Acest tip de casă a rezultat datorită terenurilor în pantă sau faptului că proprietarul şi-a propus de la bun început realizarea acestor spaţii suplimentare.

• Casele de piatră. Deşi în arealul comunei Ceru Băcăinţi se află la dispoziţie un bogat fond forestier, în mod normal, deosebit de utilizat la construcţia caselor din zonele de munte, aici au fost alese ca materiale de construcţie predominante piatra şi argila.

De cele mai multe ori, spaţiul de locuit este amplasat în pantă, dificultăţile legate de construcţia pe teren înclinat fiind învinse cu ajutorul pietrelor din care se construiesc zidurile. Terenul din spatele construcţiei este nivelat, deseori intrarea pe o latură a târnaţului fiind păstrată la nivelul solului. În spaţiul obţinut sub târnaţ şi casă, în pantă, sunt frecvent amenajate coteţe de păsări şi respectiv pivniţele pentru păstrarea alimentelor, ferite de gerul iernii.

Forma dreptunghiulară a fundaţiei corespundea de cele mai multe ori celor două încăperi şi târnaţului, atunci când casa nu era amplasată în pantă. Pentru acest tip, traseul fundaţiilor beneficiază de o zidărie paralelă cu latura lungă şi alta transversală, corespunzătoare planimetriei încăperilor de la parter, soluţie care crea două încăperi de pivniţă fără corespondenţă cu desfăşurarea târnaţului pe latura lungă. Târnaţul, în această situaţie, are o temelie din piatră fără liant (zidărie seacă din lespezi).

Învelitoarea din lespezi de piatră naturală rezultată din şisturi grafitoase era, de asemenea, în două ape, dar putea acoperi doar o locuinţă unicelulară, întrucât structura din căpriori fasonaţi prin decojire şi reţeaua de ruzi nu putea fi stabilă pentru o planimetrie de casă bicelulară.

Casele de pe Valea Sebeşului

Lemnul de stejar, fag, mesteacăn şi mai ales cel de brad, au furnizat principala materie primă necesară construcţiei caselor şi a clădirilor anexe din cadrul gospodăriei, atenţia fiind acordată faţadei şi mai ales intrării, pridvorul - numit aici privar - cu stâlpi de susţinere. Aceste construcţii au creat meşterului ocazia de a-şi exterioriza simţul artistic. 

Când întâlnim tipul de casă cu două camere, prima de la intrare poartă denumirea de tindă şi în ea se află vatra liberă pe care se pregăteşte mâncarea. Aceasta va fi înlocuită mai târziu prin cuptorul de pâine, mâncarea fiind servită în camera de locuit, pe o sobă de cărămidă cu o plită de metal numit plat. Cea de-a doua cameră numită uneori şi „casa di-nente” - dinspre stradă - de obicei neîncălzită, serveşte la păstrarea hainelor şi a lăzii de zestre.

La casa compusă din trei camere, intrarea se face prin tindă, de unde, la dreapta se intră în camera de locuit numită casă, iar la stânga în cămara pentru păstrarea alimentelor şi a hainelor. Intrarea în tindă se face fie direct de la o prispă mică de pământ sau dintr-un pridvar, apărat prin prelungirea acoperişului, sprijinit de stâlpi şi închis până la jumătate cu scânduri de brad. Acesta cuprinde întreaga intrare a casei, iar pe sub el, în partea dreaptă, este intrarea în pivniţă - când aceasta nu se face pe partea exterioară a casei, fiind apărată de un acoperiş în două ape.  

Casele româneşti din Podişul Secaşelor

Sunt cunoscute trei tipuri de case specifice pentru anumite perioade:

• casa ţărănească veche cu două încăperi (construite din lemn cu pereţii din lut şi acoperite cu paie) pentru începutul secolului al XX-lea;
• casa construită din cărămidă şi acoperită cu ţiglă, cu cămară şi pivniţă, pentru perioada dintre cele două războaie mondiale;
• casa de cărămidă cu trei camere, cămară şi pivniţă, acoperită cu ţiglă specifică zilelor noastre.

Casele vechi nu aveau o fundaţie solidă, ele înălţându-se la suprafaţa solului. Bulgării de lut amestecaţi cu pleavă de grâu erau introduşi între nuielele sau „leţele” prinse de la un stâlp la altul ale casei, obţinându-se astfel pereţii. Aceştia erau apoi lipiţi cu un pământ argilos, mai moale, asemenea unei paste, pentru a se obţine o suprafaţă netedă care să poată fi văruită cu alb. Se mai folosea şi o culoare albastră în diferite nuanţe numită „sântămărie”.

La baza organizării aşezărilor şi a tipului de fond arhitectural, se face simţită pregnant influenţa săsească. Cu toate acestea, structura caselor şi a gospodăriilor rămâne tipic românească, formată din casă, curte şi anexe gospodăreşti, alcătuite din grajd, şură şi grânar, care închid curtea. În spatele acesteia se dezvoltă, în lung, lotul intravilan ocupat de grădină şi livadă.

Casele contemporane sunt aşezate la stradă, având o construcţie diferită celor din perioada anterioară: au trei încăperi, două la stradă şi una la curte, la care se adaugă cămara şi pivniţa. Interiorul s-a modificat, în sensul că apar garniturile de mobilă, tablourile şi carpetele, iar blidele, cănile şi icoanele dispar.

Casele săseşti din Podişul Secaşelor

Până la jumătatea secolului al XIX-lea, tipul predominant de casă era acela cu acoperişul mai înclinat, având faţa acoperişului netăpşită. Pivniţele erau aproape de suprafaţă, cele mai multe fiind neboltite. Românii nu au avut voie să-şi ridice case cu zidul la uliţă, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ci mai retrase în curte, iar ferestrele trebuiau să dea obligatoriu numai spre curte.

Construcţiile masive din cărămidă, cu fronton la stradă, vopsite în galben, roz sau verde deschis, au de obicei două ferestre cu obloane, iar la nivelul podului două goluri mici între care este aplicat un element de ornament, stucatură sau o zicală.

Pivniţa era solicitată mai ales în zone agricole, în special în cele cu vii, accesul făcându-se printr-o scară exterioară sau interioară. Prezenţa pivniţei apare şi atunci când casa e amplasată în apropierea unui pârâu, iar prin ridicarea spaţiilor de locuit peste pivniţă se obţineau sus încăperi uscate. În plus, o casă înaltă arăta mai bine iar dorinţa ţăranilor saşi de a-şi etala bogăţia la stradă constituia o caracteristică a lor.

De la jumătatea secolului al XIX-lea se construiesc case cu două-trei camere, cu ferestre mai mici la uliţă, fiind practicat un singur rând de ferestre cu balamale. Pivniţa era din piatră, aproape de suprafaţă, neboltită şi podită cu scândură. Din această perioadă, pereţii nu mai erau din bârne, ci din piatră de vale, din loc în loc aplicându-se câte un brâu de cărămidă sau o grindă de stejar ca legătură. De-a lungul casei, spre curte, se construia „privariul” podit cu scândură, la zid rămânând o fereastră oarbă sau deschisă spre uliţă. Acoperişul se construieşte mai înclinat cu faţada netăpşită şi se acoperea cu şindrilă sau cu ţiglă.

Cu timpul, gospodarii mai înstăriţi au pavat curţile cu piatră de vale, asigurând scurgerea apei şi eliminarea noroiului. Pe măsură ce se înmulţeau construcţiile anexe, curtea a început să fie împărţită în două: cea din faţă era pavată, iar cealaltă era închisă cu zid şi se termina cu şură.  

Casele din Zona viticolă Alba

Cele mai vechi case din această zonă erau construite din grădele bruşite cu pământ. Pe o fundaţie de piatră nezidită pusă direct la nivelul solului şi înălţată de circa 20-30cm, se aşeza un cadru din grinzi din lemn în care se introduceau la colţuri şi la distanţă de circa un metru pari de lemn (stâlpi), prinşi sus de un alt cadru de lemn format din grinzi mai subţiri. Peretele se realiza din nuiele împletite, între stâlpii de lemn lăsându-se loc liber pentru uşi şi ferestre.

Cele mai vechi case erau formate dintr-o cameră şi o tindă, apoi din două încăperi şi o tindă la mijloc. Camera din spate era folosită pentru păstrarea produselor alimentare sau uneori în această încăpere locuiau familiile tinere. Cu mici excepţii, intrarea în casă era amenajată pe latura de sud care era mai luminoasă şi mai caldă. Construirea acoperişului din paie era şi acesta un meşteşug deosebit ce trebuia executat cu mare precizie.

Din secolul al XIX-lea au început să se construiască case pe fundaţii de piatră, formate dintr-o tindă şi o cameră. Intrarea în cameră se făcea din tindă. Unele case din această categorie aveau către curte amenajat de-a lungul pereţilor casei un „pomnol” (o bancă din pământ care se lipea cu lut), fiind protejată de ploaie de o streşină ieşită în afară. Pomnolul a devenit mai târziu un „târnaţ” (coridor ce a ocupat toată suprafaţa casei spre curte). Acesta era deschis pe toată latura şi se sprijinea pe stâlpi de lemn uşor ridicaţi faţă de nivelul curţii.

Dezvoltarea viticulturii ca ocupaţie principală a determinat apariţia pivniţei sub casă, pentru păstrarea vinului. Casa, chiar dacă era construită din chirpici, a fost pusă pe o fundaţie de piatră prinsă cu mortar, pivniţa săpându-se în pământ sub una dintre camere, de obicei sub cea din spate.

Casele maghiarilor din depresiunea Trascăului

Casele vechi cu pereţi din bârne şi acoperiş de şindrilă, au fost înlocuite în mare parte de case înălţate pe temelii de piatră, din cărămidă şi cu acoperiş de ţiglă, cu aspect similar, dispuse perimetral în jurul pieţei centrale foarte largi în mijlocul căreia se găseşte un izvor amenajat. Casele construite în alte zone ale comunei sunt adaptate poziţiei şi dimensiunilor lotului, dar menţin în mare parte acelaşi model constructiv cu pivniţă înaltă, dechisă spre stradă.

O parte dintre case, unele mai vechi, de tip tradiţional, altele mai noi, de tip urban, au pivniţă în temelie, cu uşa de acces din stradă. Aici se păstrau produsele de fierărit, fiind mai uşor de încărcat în căruţele mari care le transportau spre centrele de desfacere din Transilvania. Târnaţul din faţa casei a fost lărgit într-un mic foişor în dreptul tindei, iar deasupra lui şi a scării care urcă spre el, a fost prelungit acoperişul.

Casele din Roşia Montană

Zona „Centrul istoric” Roşia Montană, este rezultatul suprapunerii sau adiţionării mai multor etape de dezvoltare. Peste satul Roşia Montană, cu gospodării rurale răsfirate pe versanţii amfiteatrului natural, s-a suprapus o structură urbană care îşi are originea la stabilirea coloniştilor germani în calitate de mineri/proprietari de mine private şi care şi-au pus amprenta asupra stilului şi tipologiei locuinţei, a clădirilor de cult şi a celor social-culturale.

Perimetrul gospodăriei este foarte redus, repartizarea clădirilor făcându-se în funcţie de căile de comunicaţie. Locuinţele sunt plasate cu faţada principală sau cu una dintre laturile secundare la drum, făcând front comun cu poarta monumentală; construcţiile anexe sunt repartizate în continuarea locuinţei sau în funcţie de denivelările de teren, perpendicular cu acestea.

Valoarea de patrimoniu a ansamblurilor arhitecturale rezidă în unicitatea tipologică, vechime, calitatea concepţiei şi  rezolvarea detaliilor. Astfel spus, în perimetrul Roşiei Montane-Corna se întâlnesc următoarele tipuri de locuinţă: casa cu o singură încăpere (monocelulară), casa cu o cameră de locuit, cămară şi târnaţ la faţadă, casa cu două camere şi cămară, construită pe temelie supraînălţată, casa cu filigorie.

Tipurile de locuinţe întâlnite aici, sunt mai puţin obişnuite decât în lumea rurală moţească: clădirile cu două nivele au la parter anexe, spaţii comerciale sau ateliere meşteşugăreşti, construite din piatră, cărămidă, sau piatră şi lemn, caracteristice micilor târguri şi spaţiilor urbane. Interesant este că uneori, parterul caselor de tip urban cu două niveluri, păstrează planul locuinţei tradiţionale: două camere cu intrări separate din verandă (vechiul târnaţ închis cu geamuri) şi cărămidă, a cărei poziţionare poate fi variabilă - în spatele încăperii de locuit sau în capătul verandei.

Adriana Țuțuianu