Unirea

Ziua de 18 noiembrie/ 1 decembrie a găsit Alba Iulia într-o atmosferă de mare sărbătoare. Manifestările s-au derulat însă sub semnul disciplinei, scop în care s-au elaborat măsuri stricte, dat fiind şi faptul că oraşul se afla într-o situaţie fără precedent, trebuind să găzduiască 100.000 de oameni.

Dintre aceştia se estimează că 30.000 proveneau din satele şi oraşele comitatului Alba Inferioară. În afară de Alba Iulia, unde se poate considera că toţi locuitorii oraşului au participat, se remarcă (cifrele sunt totuşi estimative şi situaţia incompletă): grupul de la Blaj, cu nu mai puţin de 1800 de persoane, în frunte cu mitropolitul Vasile Suciu, urmat de cel de la Vinţu de Jos – 1000; Bărăbanţ – 850; Zlatna, Daia Română, Şeuşa şi Bucerdea Vinoasă – câte 600; Ciugud – 450; Ighel şi Ohaba – câte 400; mai departe, numărul participanţilor oscilează în funcţie de distanţa faţă de Alba Iulia, de mărimea localităţilor dar şi de gradul de mobilizare al comunităţii respective.

Câteva exemple, de data aceasta într-o ordine aleatorie: de la Abrud au participat cam 200 de oameni, incluzând garda abrudeană ce a menţinut ordinea la Adunarea Naţională;  din Aiud au plecat 100 de oameni; din Limba – 300; din Cenade – 15; Ungurei – 6; Odverem – 1 etc. Unii dintre participanţii la Adunare au ajuns în prezilele unirii, cei mai mulţi au venit chiar în dimineaţa zilei de 1 decembrie, mânaţi de a dorinţa de a asista ori de a susţine, într-un fel sau altul, ceea ce avea să se hotărască în Cazina Militară de către delegaţii oficiali ai naţiunii române.

Aceştia, sosiţi cu documentele de creditare din întreaga Transilvanie, au fost în număr de 1228. S-a ajuns la acest număr în urma hotărârii C.N.R. Central din 22 noiembrie, prin care s-a dorit ca Adunarea Naţională să fie cât mai reprezentativă pentru naţiunea română, constituită din: episcopii români din Ungaria şi Transilvania, toţi protopopii bisericilor ortodoxă şi greco-catolică, câte un trimis al fiecărui consistoriu şi capitlu, câte doi reprezentanţi ai societăţii culturale, câte două reprezentante din partea fiecărei reuniuni de femei, câte un trimis din fiecare colegiu profesoral de la şcolile medii, câte doi delegaţi de la fiecare reuniune de învăţători, câte un ofiţer şi câte un soldat de la fiecare secţiune comitatensă a gărzii naţionale, câte doi delegaţi de la fiecare reuniune de meseriaşi, delegaţii Partidului Social Democrat, tinerimea universitară, prin câte doi reprezentanţi; majoritatea deputaţilor Adunării o constituiau însă delegaţii cercurilor electorale, aleşi în număr de câte cinci pentru fiecare cerc din Transilvania.

Dintre delegaţii Adunării Naţionale, numeroşi erau din comitatul Albei, reprezentând şapte cercuri electorale şi 38 de organizaţii diferite. 62 de titulari şi 9 supleanţi erau delegaţii “de drept”, trimişii instituţiilor şi asociaţiilor româneşti: reprezentanţi ai instituţiilor bisericeşti şi şcolare ale Blajului, protopopi din ambele confesiuni româneşti, reprezentante ale comitetelor de femei din zonă, trimişi ai asociaţiilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi, casinelor române etc. Din acest punct de vedere, comitatul Alba Inferioară era devansat doar de Caraş-Severin.

Pe de altă parte, mai existau 35 de delegaţi titulari şi 13 supleanţi, aleşi ai cercurilor electorale din comitatul Albei, ceea ce însemna locul al şaselea, aici reprezentarea făcându-se în funcţie de cercurile electorale şi numărul populaţiei existente în comitat, criteriu după care Alba Inferioară era de talie medie. Oricum, per total comitatul Alba Inferioară, cu cei 97 de titulari şi 22 supleanţi, ocupa un loc fruntaş ca reprezentare în Adunarea Naţională.

Raportat însă cont la teritoriul actual al judeţului, care exclude cercul electoral Ocna Sibiului (parte din comitatul Alba Inferioară la 1918), dar include cercurile Cugir, Sebeş, Trascău şi o serie de alte localităţi, numărul delegaţiilor este mult mai mare.

Programul Marii Adunări Naţionale a început la ora 7 dimineaţa cu celebrarea serviciului religios la bisericile protopopeşti ortodoxă şi greco-catolică din zona gării. Slujbele au fost conduse de episcopul Miron Cristea, respectiv episcopul Iuliu Hossu. Spicuind din “rugăciunea unirii” rostită de Miron Cristea: “Cutremură, Doamne, cenuşa mucenicilor de ieri şi de alaltăieri – şi din moaştele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora. Şi lacrimile orfanilor şi maicilor îndurerate, fă cu puterea Ta să se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub cari azi neamul românesc dela patru vânturi, cu genunchii plecaţi îţi joară din nou credinţa părinţilor noştri”.

La ora 10 se deschidea şedinţa din sala cazinei militare. Primul care a luat cuvântul a fost Ştefan Cicio-Pop, vorbind despre sacrificiul războiului, despre legile maghiare în contra românilor şi despre “cuvintele de aur” ale preşedintelui american W. Wilson. În continuare a fost ales stafful Marii Adunări Naţionale, în frunte cu Gheorghe Pop de Băseşti ca preşedinte, ce avea să conducă în continuare lucrările Adunării.

Momentul chintesenţial al Adunării l-a constituit discursul lui Vasile Goldiş, care şi-a început alocoţiunea cu o consistentă prezentare istorică, al cărei conţinut, în spiritul strălucitor al Şcolii Ardelene, se rezumă în chiar primele sale idei: “Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sudostici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare de la miazănoapte şi răsărit, cari ameninţau cultura umană creată prin geniul latin, neamul românesc de la început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane în statornică răbdare”. Însă momentul determinant al discursului lui Vasile Goldiş a fost citirea proiectului de rezoluţie a Unirii.

Punctul I al Rezoluţiei Unirii pronunţa fără echivoc ce avea să se realizeze:

„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

Celelalte opt puncte ale proiectului stabileau principiile democratice după care trebuia vertebrat noul stat român, precum libertatea naţională şi principiul reprezentativităţii, libertatea confesională, votul universal (oferirea dreptului de vot femeilor era o prevedere chiar avangardistă la acea vreme), libertatea presei, libertatea de întrunire, libertatea de gândire, anunţau reforma agrară, drepturi pentru muncitorime aidoma statelor din Apus; era condamnat războiul ca mijloc de soluţionare a raporturilor internaţionale, era primit cu entuziasm actul de unire al românilor bucovineni şi era salutată libertatea naţiunilor din vechiul Imperiu austro-ungar; erau omagiaţi românii căzuţi în timpul războiului şi se mulţumea puterilor aliate ce “au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei”; în final, rezoluţia prevedea instituirea unui Mare Sfat Naţional Român pentru a conduce în continuare destinul naţiunii române.

În favoarea adoptării proiectului au rostit în continuare discuri înflăcărate Iuliu Maniu şi Iosif Jumanca, după care textul rezoluţiei, ca întreg, a fost supus votării. Votul în favoarea rezoluţiei a fost unanim, însoţit de aclamări frenetice.

În continuare, au fost aleşi 200 de membri ai Marelui Sfat Naţional, urmând ca încă 50 să fie aleşi prin cooptare de primii. După ce s-a cântat “Deşteaptă-te, române!”, preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti a suspendat şedinţa pentru ca hotărârile luate în sală să poată fi aduse la cunoştinţa mulţimii aflate pe Platoul Romanilor.

Şi marea masă a participanţilor s-a conformat unui program bine organizat. Fiecare delegaţie comunală, în frunte cu steagul şi pancarda cu numele comunei, trecuse de dimineaţă, după un desfăşurător strict, prin piaţa oraşului, apoi urmase traseul porţilor cetăţii, ieşind în zona deschisă la acea vreme a Platoului Romanilor, rezervată anterior exerciţiilor militare, numită  la 1918 “Câmpul lui Horea”. Aici au fost amenajate patru tribune de unde s-a explicat norodului însemnătatea istorică a zilei, iar din centru, de la tribuna prezidenţială, s-a citit mai apoi rezoluţia Unirii de către episcopul Iuliu Hossu.

În desfăşurarea evenimentelor de pe “Câmpul lui Horea”, un personaj ce avea să îşi lege definitiv numele de Unire a fost fotograful Samoilă Mârza, singurul om din toată acea mulţime interminabilă care a adus un aparat de fotografiat. Originar din Galtiu, Samoilă Mârza era la acea vreme proaspăt întors din război, unde participase în calitate de militar şi fotograf, pe fronturile din Galiţia şi Italia.  

În drumul de întoarcere spre casă, el a surprins, prin trei poze, momentul sfinţirii steagului Consiliului Naţional Român Militar la Viena, la 14 noiembrie 1918. La Alba Iulia a sosit cu doar patru zile înainte de Marea Adunare Naţională. În dimineaţa zilei de 1 decembrie a executat alte trei clişee cu delegaţia din satul său, Galtiu, înainte de pornirea spre Alba Iulia. În fine, ajuns pe Platoul Romanilor la Alba Iulia, a realizat cele cinci fotografii celebre ce i-au adus supranumele de „fotograful Unirii”. Trei dintre acestea sunt scene de masă, iar celelalte două prezintă cadre la tribuna oficială.  

În ziua următoare, la 2 decembrie, a avut loc şedinţa Marelui Sfat Naţional proaspăt ales, în sala Tribunalui din Alba Iulia. În cadrul acesteia a fost ales ca preşedinte al sfatului Gheorghe Pop de Băseşti, alături de vicepreşedinţii Miron Cristea, Iuliu Hossu, Teodor Mihali şi Andrei Bârseanu. S-a stabilit de asemenea un Consiliu Dirigent cu rol de guvern provizoriu, avându-l preşedinte pe Iuliu Maniu şi conţinând încă alţi 14 membri.

Deopotrivă, a fost trimisă o telegramă regelui Ferdinand pentru a-l informa asurpa a ceea ce s-a decis la Alba Iulia.

Răspunsul regelui nu a întârziat: “Vestea îmbucurătoare ce îmi aduceţi despre măreţul act al unirii cu Regatul român, săvârşit în vechea cetate a lui Mihai Viteazul, a umplut inima mea de nespusă bucurie şi am primit-o cu viuă emoţiune. [...] Mulţumesc Atotputernicului, că mi-a îngăduit ca prin vitejia ostaşilor mei să pot contribui la această măreaţă faptă şi că împreună cu poprul meu iubit să pot trăi aceste clipe înălţătoare. Cum am fost părtaşul suferinţelor şi durerilor voastre, aşa iau din adâncul inimii parte la bucuria voastră, care este aceea a tuturor românilor, şi unind glasul meu cu glasul vostru, zic plin de nădejde într-un viitor frumos: Trăiască România Mare, una şi nedespărţită!”. Plin de emoţie a fost şi răspunsul reginei Maria: „[...] Binecuvântat fie ceasul în care trimit această vestire Ardealului. Aştept ziua cea mare, când voi veni la voi să văd falnicii voştri munţi, izvoarele, câmpiile şi căminurile voastre. Acuma atâţia sunt copiii mei, că mi-i inima plină de nerăbdare să mi-i strâng la piept.”

În zilele următoare, o delegaţie transilvană formată din şase membrii, conţinându-i pe episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, pe Vasile Goldiş şi pe Iuliu Maniu, s-a deplasat la Bucureşti, unde a fost primită cu mare fast,  pentru a remite regelui Ferdinand actul Unirii.

Unirea a avut însă şi evenimente neplăcute. De parcă sutele de mii de morţi din Primul Război Mondial nu ar fi fost îndeajuns, Unirea a cerut încă o viaţă. Stegarul Ion Arion, cunoscut îndeobşte ca martirul unirii, a fost împuşcat în gara din Teiuş, în timp ce flutura steagul tricolor de pe geamul trenului cu care se deplasa spre Alba Iulia, probabil de către un contigent de soldaţi unguri. A fost înmormântat la Alba Iulia în ziua de 2 decembrie.

Ziarul Alba Iulia nota o săptămână mai târziu: „Ion Arion din Agriş (Turda) e numele mortului neamului, omorât de furia turanică în gara din Teiuş. El venea la Alba Iulia, dar i-a fost dat să ajungă cu inima îngheţată. A fost înmormântat ca un erou. La mormântul lui a vorbit generalul din ţara românească Leonte, care l-a sărutat pe fruntea rece, dându-i sărutarea unei ţări întregi. Au vorbit mai mulţi inşi, între cari Vasile Goldiş, protopopul Urzică şi părintele-protopop al legiunei Rusan. Toţi au vărsat lacrimi calde, flori de durere, la înmormântarea lui Ion Arion, făcându-l să trăiască pe veci în inimile nenumăraţilor români cari l-au petrecut la groapă. [...] Amintirea lui va trăi în veci, înbalzamată în lacrimile noastre, căci noi ne ştim face datoria faţă de martiri”.

Atmosfera nu a fost în zilele următoare unirii una liniştită. Circulau zvonuri, lumea era neliniştită şi nu avea certitudinea că ceea ce s-a realizat la Alba Iulia este irevocabil. Despre zvonurile apărute, ziarul Alba Iulia puncta: “De vreo câteva zile încoace se zvonesc fel de fel de minciuni prin comunele din jurul Bălgradului. [...] E adevărat că armata română nu vrea să vină în Transilvania, prin urmare nu se supune ordinelor cu privire la intrarea în Transilvania? E adevărat că românilor din Transilvania, Bănat şi Ungaria le pare rău că s-a hotărât în adunarea de la Alba Iulia unirea cu România şi acum vreau să ţină o altă adunare unde să hotărască că vreau să rămână şi pe mai deparet cu ungurii, ba să se facă chiar unguri? Şi aşa mai departe. Cum că toate ştirile acestea răspândite în formă de întrebări sunt scornituri şi minciuni miserabile, cari nu au alt scop decât să producă încurcătură şi zăpăceală în sufletul poporului, este evident. Am cerut lămuriri de la locurile competente, de unde ne-a asigurat că toate zvonurile acestea sunt minciuni tendenţioase, pe cari le însuşi faptele, că armata română înaintează cu paşi repezi în Transilvania, aşa că azi-mâne e la Alba Iulia. [...] Ne-am interesat că de unde pornesc aceste ştiri mincinoase. În cele mai multe cazuri, izvorul sunt comercianţii de limbă străină, şi alţi particulari de limbă străină de prin comunele noastre. Le atragem luarea aminte acestor iscoditori de minciuni să-şi deie seama ce fac.”

Neliniştea a fost înlăturată odată cu sosirea trupelor româneşti la Alba Iulia, petrecută din nou în mijlocul unei public numeros şi puternic însufleţit. Trupele destinate pentru Alba Iulia erau constituite dintr-un batalion din regimentul vânători, sub comanda colonelului Gagiu, şi s-au aflat la Blaj încă din 15 decembrie. Sugestivă şi pentru atmosfera ce a existat la Blaj în acele zile este cântarea răsărită spontan în onoarea colonelului Gagiu: „Colonele Gagiule/ Gagiule Viteazule/ Unde duci armatele?/ La Ardeal, frate române,/ Să-l scăpăm de munci păgâne/ Să-i păzim popoarele/ Să-i lărgim hotarele/ Şi să facem horă mare/ S-o întindem peste hotare,/ Să se mire lumea toată/ De mândra noastră armată”. Plecarea trupelor spre Alba Iulia s-a făcut cu trenul, în după-masa zilei de 18 decembrie, cu sute de oameni entuziasmaţi întâmpinând trenul în gările din Crăciunel, Mihalţ şi Teiuş.

Evenimentul principal a avut loc în seara, cu lumini de torţe, ropote, sunete de goarne, tropote de armăsari şi nesfârşite urale. Despre intrarea trupelor româneşti în Alba Iulia, acelaşi ziar Alba Iulia comenta cu emoţie, în numărul din 11/24 decembrie: „Bine aţi venit, bravi ostaşi ai României, voi fala şi mândria neamului românesc; [...] bine aţi venit, voi şoimi de prin Carpaţi, în sfânta cetate a gloriei şi patimilor noastre, unde Mihai Vodă Viteazul şi-a tras spada fulgerătoare pentru răzbunarea neamului şi unde ţăranii martiri au murit moarte nerăzbunată. Ne închinăm vouă cu smerenie şi admiraţie. Pe voi v-a admirat o lume întreagă pentru servicele ce le-aţi adus omenirei în războiul ucigător. [...] În istorie se va scrie că voi aţi ridicat sabia voastră nu pentru scopul meschin de a subjuga neamurile şi despoia popoarele de drepturi, ci cu scopul eliberării de sub jugul sclaviei a neamului românesc, care de veacuri cu suflet însetat aleargă după o viaţă liberă, după dreptate. Dacă voi aţi fi stat cu arma la picior şi aţi fi privit nepăsători peste Carpaţi la noi, cine ştie dacă neamul românesc n-ar fi fost îngenunchiat. [...] S-a plinit vremea suferinţelor neamului. Idealul naţiunii române de pretudindeni s-a desăvârşit. Sculaţi-vă de acum şi voi cei pe cari înduioşata voastră mamă, Regina Maria, v-a văzut căzând cu braţele întinse spre Alba Iulia, sculaţi-vă din morminte la glasul trâmbiţei învierii noastre. Sculaţi şi voi cei întristaţi de veacuri, căci lacrimile noastre s-au făcut în bucurie.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi împreună cu noi, cei prigoniţi de oarba tirănie pentru dreptate şi adevăr. Iar acum când toată suflarea românească aşteaptă să se încoroneze capul regelui tuturor românilor, să strigăm toţi într-o simţire şi într-un glas: Să trăiască România Mare! Să trăiască Regele Ferdinand şi Regina Maria! Trăiască Augusta Familie Regală”. Întreaga regiune Aiud-Teiuş-Alba Iulia, importantă pentru controlul reţelei de căi ferate din Transilvania, a fost ocupată de Divizia I Vânători şi, cu acţiunile concertate ale celorlalte divizii româneşti, această mutare a determinat retragerea trupelor ungureşti rămase în Transilvania. Divizia I a rămas concentrată în zona Alba Iulia-Turda până martie 1919.

La începutul noului an, un nou personaj de notorietate a acelor zile ajungea la Alba Iulia, generalul Berthelot, şeful Misiunii militare franceze din timpul războiului, şi din nou oraşul s-a aflat în fierbere. Sosirea sa era doar un punct într-un periplu mai amplu, de 9 zile, cu un tren special, prin care dorea să viziteze Transilvania şi Banatul. Trenul a oprit în numeroase gări, iar de cele mai multe ori generalul nu a părăsit perimetrul gării, vorbind şi petrecând ore în şir cu miile şi zeciile de mii de oameni care îl aşteptau în gări.

“În 1 ianuarie 1919, sufletul ne-a clocotit cu mai multă putere [...] atunci a sosit la noi solul binecuvântat, plăsmuitorul soartei noastre fericite de azi, care a făcut să se coboare un soare cald şi strălucitor în inimile poporului românesc. Acesta e trimisul, reprezentantul Franţei, Mesia poporului nostru: generalul Berthelot. [...] Pretutindeni era o fierbere, o furnicare pe străzi. S-au luat măsurile necesare spre a se face o primire frumoasă şi impunătoare. Au fost trimişi în toate părţile călăreţi să încunpştinţeze, alarmeze satele din jur, iar la Zlatna s-a trimis un tren special, ca să aducă pe moţii de pe Valea Ampoiului. În dimineaţa de 1 ianuarie, deodată cu ivirea zorilor, au început a veni oamenii de la sate. Era o dimineaţă curată şi senină, ca un obraz trandafiriu de copilă, părea că şi natura era adânc pătrunsă de solemnitatea clipelor. [...] Încet şi şerpuitor se iveşte mocăniţa, trenul de pe Valea Ampoiului, care aducea pe mândri moţi cu sumanele albe şi căciula de curcan, în frunte cu bravii lor conducători. Din trenul, ce se opreşte gâfâind, sar repezi cu steagul fâlfâitor, chiuind şi cântând, veselii copii ai munţilor. [...] Gara e împodobită cu brad, de pe coperiş flutură măiestos steagurile româneşti şi franceze. [...] Aşteptăm nerăbdători sosirea trenului. Signalul sună şi după câteva minute se iveşte. O furtună de urale, fâlfâiri de batiste, sunet puternic de fanfară, lacrimi de emoţie, feţe senine şi vesele. Trenul stă şi din el răsare figura impunătoare a loc. colonel Rosetti. Se iveşte apoi însuşi Generalul Berthelot, cu statura sa puternică şi plină de sănătate. Faţa sa senină, ce trădează multă inteligenţă şi nobleţă, e împodobită cu neşte musteţi stufoase. Când îl zăresc, copiliţele Elena Cîrlea şi Felicia Stoica aleargă repede şi îi predau buchetele de flori cu panglici franceze, oferite de Consiliul Naţional şi poporul român din Alba Iulia”. După discursurile de primire şi mulţumirile lui Berthelot, „distinsul general a voit să vadă de aproape şi să steie la sfat cu poporul de la sate. Merge la banderiul de călăreţi pe cari îi resalută cu multă căldură şi un zâmbet dulce pe buze. De unde sunteţi? Întreabă generalul, admirând minunatul port românesc. – Din Galtiu, e răspunsul flăcăilor. – De acum să ştiţi că faceţi parte din România Mare! [...] Merge apoi la moţii de pe Valea Ampoiului: - Sunteţi din partea locului? întreabă generalul. – De pe Ampoi. – Aţi venit ca la o sărbătoare. – Doar asta e sărbătoare mare pentru noi, răspunde un moşneag din mulţime. [...] zărind câteva femei îmbrăcate în pitorescul port buciumăresc merge într-acolo. Le strânge cu căldură mâna, iar ele în semn de dragoste şi stimă, îi sărută fiecare mâna. – Sunt fericit că pot saluta femeile române, cari aţi învăţat pe copiii voştri dragostea de neam şi lege, voi încă aţi lucrat la înfiriparea României Mari. Vă urez viaţă îndelungată şi mulţi copii! Duceţi tuturor femeilor din munţi salutul meu! După aceste cuvinte ochii tuturor se umplu de lacrimi. O scenă zguduitoare, care ne-a atins mai adânc inima, a fost când Berthelot sărută pe frunte o femeie bătrână de vreo 60 de ani din Galaţii de pe Ampoi: - Să duci bunico tuturor femeilor sărutul meu!”. După trecerea în revistă a trupelor a urmat o petrecere de o jumătate de oră în mijlocul mulţimii, apoi delegaţia lui Berthelot a părăsit Alba Iulia. „După depărtarea trenului trupa de onoare şi poporul cu steagurile tricolore se întorc în piaţă, unde se încinge o horă mare, condusă de Colonel Gagiu”.

Ceea ce s-a decis la Alba Iulia a devenit definitiv în urma acţiunilor armatei române din primăvara lui 1919, de ocupare a zonei de până la Tisa şi de pacificare a bolşevicilor unguri şi, mai ales, prin acţiunea energică din iulie-august 1919 împotriva armatei roşii ungare, soldată cu ocuparea Budapestei şi înlăturarea regimului de teroare al lui Bela Kuhn. Hotărâtor a fost însă Congresul de Pace de la Paris. Tratatul de la Trianon între puterile aliate şi Ungaria stabilea cu precizie fruntariile Ungariei cu România şi anunţa că “Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei”

Tudor Roșu